Pornind în viaţă ca profesoraş cu pregătire greu de definit într-un seminar francez oarecare, Joseph Fouché şi-a petrecut cea mai mare parte din penultima decadă a secolului al XVIII-lea colindând din oraş în oraş, ca să predea matematica. În ceea ce îl privea, nu a ajuns niciodată să ia o hotărâre fermă – ori se călugăreşte, ori ba. Avea planuri mai mari decât atât. A aşteptat cu răbdare să-i iasă în cale norocul şi şi-a păstrat la îndemână toate opţiunile posibile. La izbucnirea Revoluţiei franceze, în 1789, Fouché şi-a spus că aşteptase destul: şi-a aruncat sutana, şi-a lăsat părul să crească şi a devenit revoluţionar, căci aceasta era în spiritul vremii. Dacă ar fi pierdut ocazia şi momentul, ar fi însemnat un dezastru. Dar nu le-a pierdut. S-a împrietenit cu liderul revoluţionar Robespierre şi şi-a început ascensiunea rapidă în ierarhia noii puteri. În 1792, oraşul Nantes l-a ales reprezentantul său în Convenţia Naţională, for creat în acelaşi an, în vederea redactării constituţiei republicane.

  Când a sosit la Paris să-şi ocupe locul în Convenţie, tocmai izbucnise conflictul deschis dintre moderaţi şi radicalii iacobini. Fouché a intuit că, până la urmă, niciuna din tabere nu va ieşi învingătoare – puterea nu rămâne decât rareori în mâinile declanşatorilor de revoluţii sau ale susţinătorilor lor; puterea aparţine oamenilor care pun capăt revoluţiilor. De partea acestora a hotărât să treacă.

  Avea un straniu, aproape supraomenesc fler în sesizarea momentului prielnic. Şi-a făcut debutul în politică în chip de moderat, fiindcă moderaţii deţineau majoritatea. Când s-a pus în discuţie executarea regelui Ludovic al XVI-lea, însă, văzând că poporul înfierbântat cerea insistent capul monarhului, a votat alături de radicali, aruncând în urnă opţiunea decisivă – pentru ghilotină. Devenise, deci, iacobin. Cu toate acestea, Parisul continua să fie sfâşiat şi să fiarbă, iar Fouché presimţea că ar fi mai cuminte să nu fie prea apropiat de niciuna dintre tabere, astfel că a acceptat o slujbă în provincie, unde se putea face uitat pentru o bucată de vreme. Câteva luni mai târziu, a fost numit proconsul la Lyon, calitate în care a semnat decretele de execuţie a zeci şi zeci de aristocraţi. De la un timp, însă, a oprit măcelurile, pentru că starea de spirit a ţării părea să se schimbe şi, în ciuda sângelui de care îi erau pătate mâinile, cetăţenii din acest oraş l-au aclamat ca salvator ce pusese capăt regimului a ceea ce a primit ulterior denumirea de Teroare.

  Până aici, îşi jucase cărţile în mod genial, dar în 1794, vechiul său prieten Robespierre l-a rechemat la Paris, ca să dea socoteală pentru faptele comise ca proconsul al Lyonului. Robespierre fusese forţa motrice a Terorii. La ordinul lui căzuseră atâtea capete şi de „stânga”, şi de „dreapta”, iar Fouché, care nu se mai bucura de încrederea sa, părea următorul sortit să şi-l piardă pe al său sub cuţitul ghilotinei. În câteva săptămâni, din tensiunile acumulate a rezultat o luptă aprigă: dacă Robespierre îl înfiera public pe Fouché, acuzându-l de ambiţie egoistă şi periculoasă şi cerând Convenţiei arestarea sa, acesta, abil, lucra cu mai multă discreţie, indirect, câştigându-şi susţinători din rândurile celor ce începuseră deja să se sature de apucăturile dictatoriale ale liderului. Fouché miza pe timp. Ştia bine: cu cât supravieţuia mai mult, cu atât mai numeroşi deputaţi nemulţumiţi îşi putea ralia împotriva fostului său prieten devenit duşman de moarte. Avea nevoie de un sprijin puternic, pentru că trebuia să înfrunte un adversar puternic. Şi-a atras simpatii atât din partea moderaţilor, cât şi a iacobinilor, uzând de frica pe care Robespierre le-o inspira tuturor – cine nu se temea că avea să fie următoarea victimă a călăului? Momentul potrivit s-a ivit în ziua de 27 iulie: Convenţia s-a întors contra lui Robespierre huiduind, fluierând şi întrerupându-i obişnuitul discurs, ce parcă nu se mai termina. Robespierre a fost arestat repede, iar câteva zile după aceea, al lui şi nu al lui Fouché a fost capul rostogolit în coşul pus lângă ghilotină.

  Când s-a reîntors în Convenţie, după moartea lui Robespierre, Fouché a făcut cea mai surprinzătoare dintre mişcări: cum adunase şi dirijase conspiraţia împotriva acestuia, ar fi fost de aşteptat să ia loc pe băncile moderaţilor, dar, să vezi şi să nu crezi: o dată mai mult, omul nostru a trecut dintr-o tabără într-alta şi s-a aşezat alături de radicali. Poate pentru prima oară în viaţă, s-a raliat minorităţii. Era limpede că simţea ceva. Ştia că facţiunea moderată care îl răstumase pe Robespierre şi se pregătea acum să pună mâna pe putere avea să dezlănţuie un nou val al Terorii, de data aceasta vizându-i pe iacobini. Alăturându-li-se acestora, se plasa în rândul martirilor din zilele ce urmau, adică al victimelor nevinovate ale tulburărilor care stăteau să se producă. Dându-se de partea a ceea ce se contura ca facţiunea perdantă, Fouché îşi asuma, desigur, un risc serios dar îşi făcuse socoteala că putea să-şi păstreze capul pe umeri un timp suficient de îndelungat ca să lucreze pe îndelete la subminarea moderaţilor şi să îi dea jos de la putere. Într-adevăr, deşi, în decembrie 1795, moderaţii au cerut arestarea sa şi intenţionau să-l trimită la ghilotină, se scursese deja prea mult sânge şi prea multă vreme: execuţiile deveniseră nepopulare, mulţimea îşi astâmpărase furia, dar Fouché a izbutit să mai supravieţuiască unei prigoane, S-a instaurat un nou guvern, Directoratul. Membrii săi nu erau iacobini, ci moderaţi – în sfârşit mai. moderaţi decât cei care reintroduseseră Teroarea. Radicalul Fouché îşi salvase capul, dar trebuia să se cam dea la fund. A aşteptat, cu răbdare, mai mulţi ani, lăsând timpul să domolească patimile şi să atenueze duşmăniile, după care s-a apropiat de Directori şi i-a convins că avea acum o nouă pasiune: informaţiile. A intrat în slujba noii puteri ca spion plătit, a excelat în meserie şi, în 1799, şi-a primit răsplata o dată cu numirea în funcţia de ministru al poliţiei. În această calitate avea nu numai dreptul, ci şi datoria de a-şi întinde plasa iscodelilor în fiecare colţ al Franţei, responsabilitate ce se potrivea