de minune cu talentul său înnăscut de a adulmeca dincotro bate vântul. Una dintre primele sale descoperiri a fost că vântul bătea din direcţia unui tânăr general puţintel la trup, pe nume Napoleon Bonaparte, al cărui destin i s-a părut imediat că avea să fie legat în chip inexplicabil de viitorul ţării. Atunci când, pe 9 noiembrie 1799, Napoleon a declanşat lovitura de stat, Fouché a avut grijă să se ducă la culcare. A dormit, după cât se vede, o zi întreagă. În schimbul acestei indirecte mâini de ajutor – s-ar fi zis, la urma urmei, că era treaba ministrului poliţiei să prevină şi să reprime un puci militar – Napoleon l-a reconfirmat în funcţie şi aşa a rămas Fouché ministru şi sub Consulat.

  În cursul anilor următori, primul-consul şi apoi împăratul a ajuns să conteze pe el din ce în ce mai mult. Acest fost iacobin a primit titlul de duce de Otranto şi generoase recompense băneşti. Cu toate acestea, prin 1808, mereu atent la bătaia vântului, Fouché a simţit că Napoleon se îndrepta spre declin. Inutilul război cu Spania, stat care nu ameninţa cu nimic fruntariile Franţei, a reprezentat semnul că împăratul începea să-şi piardă simţul proporţiilor. Nefiind de felul lui omul care să întârzie la bordul unei corăbii pe cale de a se scufunda, Fouché s-a aliat cu Talleyrand în conspiraţia ce urmărea prăbuşirea lui Napoleon. Deşi această conspiraţie a dat greş – Talleyrand a fost concediat, însă Fouche şi-a păstrat postul, fiind ţinut totuşi sub o circumspectă supraveghere – ea a constituit simptomul unei crescânde nemulţumiri faţă de un împărat care părea să piardă controlul situaţiei. În 1814, puterea lui Napoleon s-a năruit, iar duşmanii săi coalizaţi au reuşit, în sfârşit, să-l învingă.

  LECŢIA LUI SERTORIUS.

  Astfel, armata lui Sertorius a devenit din ce în ce mai numeroasă şi mai puternică, întrucât i se alăturaseră toate triburile dintre Ebru şi Pirinei şi, zi de zi, războinicii dădeau năvală din toate părţile şi îi îngroşau rândurile. În acelaşi timp, era supărat din cauza lipsei de disciplină şi a prea marii încrederi în sine a acestei adunături de barbari care striga la el să atace odată pe duşmăni şi care nu avea răbdarea de a urma tactica sa de aşteptare şi, de aceea, a hotărât să-i convingă prin logica argumentelor. Dar când i-a văzut că erau nemulţumiţi şi insistau în cererea lor de a ataca indiferent de faptul că nu era momentul potrivit, i-a lăsat să facă după cum vor şi le-a dat voie să intre în luptă cu duşmanul. Spera că aveau să sufere o înfrângere aspră, fără să fie zdrobiţi şi că acest lucru îi va face ca pe viitor, să asculte de ordinele sale.

  Totul s-a petrecut aşa cum se aşteptase, iar Sertorius le-a venit în ajutor şi i-a readus cu bine în tabără. Şi ca să le mai ridice moralul, la câteva zile după aceea, a adunat toată armată. A adus înaintea soldaţilor doi cai, unui bătrân şi slăbănog, celălalt tânăr, mare şi puternic, care avea o coadă remarcabilă prin desimea şi frumuseţea părului.

  În spatele calului slăbănog, a pus un tânăr înalt şi voinic, iar în spatele calului viguros, unul mic şi slab. La un semn, omul cel voinic a apucat coada calului său şi s-a străduit din toate puterile s-o tragă spre el, ca şi cum ar fi smuls-o, în timp ce omul cel slab a început să smulgă, unul câte unul, firele din coada calului viguros.

  După ce a tras din toate puterile, fără rezultat şi stârnind totodată râsul tuturor de faţă, în cele din urmă, tânărul cel puternic s-a dat bătut, în vreme ce omul cel slab a izbutit rapid şi fără prea mare efort să lase coada calului complet cheală. Apoi Sertorius s-a ridicat în picioare şi a spus: „Acum vedeţi, prieteni şi aliaţi, că perseverenţa preţuieşte mai mult decât forţa şi că există multe dificultăţi ce nu pot fi învinse dacă se încearcă a se face totul deodată, dar care cedează dacă le iei una câte una. Adevărul este că efortul continuu se dovedeşte irezistibil, căci în felul acesta Timpul învinge şi supune cele mai mari puteri de pe pământ. Ar trebui să vă amintiţi că Timpul este un bun prieten şi aliat al acelora care îşi folosesc înţelepciunea pentru a alege momentul potrivit, însă un duşman cum nu se poate mai primejdios pentru cei care se reped să acţioneze într-unul nepotrivit”

  VIAŢA LUI SERTORIUS, PLUTARH, CIRCA 46 – 120 D. HR.

  A urmat restaurarea monarhiei Bourbonilor, iar la tron a venit Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat. Ca întotdeauna la pândă să simtă direcţia vântului. Fouché şi-a dat seama că domnia aceasta nu avea să dureze prea mult. Ludovic nu era înzestrat cu flerul lui Napoleon, drept care ducele de Otranto şi-a reluat jocul de aşteptare, ţinându-se departe de centrul scenei. În februarie 1815, Napoleon a evadat din insula Elba, unde era exilat. Ludovic al XVIII-lea a intrat în panică: politica dusă de el îl îndepărtase de popor, care saluta cu urale reîntoarcerea împăratului. În această situaţie, s-a adresat unicului om în stare, poate, să-l salveze – lui Fouché, fostul radical regicid, care, după ce îi trimisese fratele la ghilotină, acum ajunsese unul dintre politicienii cei mai populari şi mai admiraţi din Franţa. Numai că Fouché nu dorea să mizeze pe un perdant. A refuzat cererea de ajutor a regelui, pretinzând că sprijinul său nu era necesar, întrucât Napoleon nu avea să mai revină niciodată pe tron (deşi era convins de contrariul celor afumate). Evident, nu după mult timp, în fruntea noii sale armate, acesta a intrat în Paris.

  Văzând că regimul său stă să se prăbuşească şi intuind trădarea lui Fouché, pe care nu dorea să-l vadă trecut cu armele şi bagajele forţei şi abilităţii sale în tabăra lui Napoleon, regele a ordonat ca ministrul poliţei să fie arestat şi executat. În ziua de 16 martie 1815, poliţiştii au înconjurat trăsura lui Fouché