pe unul dintre bulevardele Parisului. Să fi sosit ceasul sfârşitului? Poate, dar nu imediat: Fouché le-a spus zbirilor că un fost membru în guvern nu putea fi arestat în plină stradă. L-au crezut şi i-au lăsat să se întoarcă acasă. Au venit să-l caute ceva mai târziu, în cursul aceleiaşi zile şi, încă o dată, l-au declarat în stare de arest. Fouché a dat din cap – dar, oare, domnii ofiţeri nu vor avea amabilitatea de a-i permite să se spele şi să-şi schimbe hainele înainte de a-şi părăsi casa definitiv? Bineînţeles că i-au dat permisiunea. Fouché a ieşit din cameră şi apoi minutele au început să curgă încet. „Arestatul” nu s-a mai întors. În cele din urmă, poliţiştii au pătruns în încăperea alăturată şi au văzut că sub fereastra deschisă se afla, proptită de perete, o scară.

  Până seara şi toată ziua următoare, l-au căutat prin tot Parisul, dar tunurile armatei lui Napoleon începuseră să se facă auzite în apropierea capitalei, iar regele şi oamenii săi au fugit din ţară în grabă. Îndată ce împăratul şi-a făcut intrarea în Paris, Fouché a ieşit din ascunzătoare. Izbutise din nou să-i joace un renghi călăului. Napoleon l-a întâmpinat cu bucurie şi l-a reinstalat în vechea sa funcţie. În timpul celor o sută de zile câta durat a doua domnie a corsicanutui, până în momentul bătăliei de la Waterloo, cel care a guvernat Franţa a fost de fapt Fouché.

  După căderea definitivă a lui Napoleon, Ludovic al XVIII-lea s-a întors pe tron şi, ca o adevărată pisică având nu una, ci nouă vieţi, Fouché a rămas pe loc şi pe post, ca să slujească unui nou vechi stăpân – puterea şi influenţa sa atinseseră cote atât de impresionante, încât nici regele nu mai cuteza să-l înfrunte.

  Comentariu.

  Joseph Fouché a reuşit să prospere şi să avanseze într-o perioadă zguduită de tulburări fără precedent, numai datorită măiestriei sale în exploatarea momentului potrivit. Din cariera sa avem de tras câteva învăţăminte esenţiale.

  În primul rând, că este de o importanţă capitală să înţelegi spiritul vremii. Fouché calcula întotdeauna cu două mutări înainte, găsea valul care să-l poarte către putere şi se suia călare pe el. Trebuie să simţi în permanenţă încotro se îndreaptă lucrurile, să anticipezi schimbările de direcţie şi de opinie, să nu pierzi niciodată vreo ocazie. Uneori, spiritul epocii nu este uşor de sesizat. Ca să-l recunoşti, nu te lua după ceea ce se aude mai tare sau se vede mai bine; caută ideile aflate în stare latentă, care zac îngropate şi hibernează în mintea oamenilor. Pregăteşte-te să-i întâmpini pe Napoleonii viitorului, în loc să te cramponezi de vestigiile trecutului.

  În al doilea rând, identificarea curentelor dominante de opinie nu presupune în mod necesar ralierea la ele. Orice mişcare socială puternică provoacă o contramişcare la fel de puternică şi este înţelept să prevezi care ar fi această reacţie, aşa cum a procedat Fouché după executarea lui Robespierre. Decât să încaleci un val care se sparge de prima stâncă, mai bine aşteaptă fluxul ce te va readuce la limanul puterii. În asemenea împrejurări, mizează pe reacţia care stă să izbucnească şi aşază-te în avangarda ei.

  În sfârşit, trebuie subliniat faptul că Fouche avea remarcabil de multă răbdare. Fără răbdarea aceasta ca sabie, dar şi ca scut, nu vei reuşi să te sincronizezi cu evenimentele şi, în mod inevitabil, te vei trezi un ratat. Atunci când vremurile îi erau vitrege, Fouché nu încerca să le răstoarne cursul, să se mânie sau să se arunce, orbeşte, în luptă. Îşi păstra calmul, se retrăgea în planul din spate, ţesând, răbdător, reţeaua de alianţe ce avea să-i servească drept bastion pentru următoarea ascensiune spre putere. Ori de câte ori s-a văzut într-o situaţie nefavorabilă, a mizat pe timp, despre care ştia că va fi întotdeauna un aliat de nădejde, cu condiţia să aibă răbdare. Aşadar, recunoaşte atât momentul când e cazul să dispari din centrul atenţiei, să te ascunzi în iarbă sau să te strecori sub o piatră, cât şi momentul când trebuie să-ţi arăţi colţii şi să treci la atac.

  Spaţiul îl putem recupera, timpul, niciodată.

  Napoleon Bonaparte, 1769 -1821

  Domnul Shih avea doi fii: unul iubea învăţătura, celălalt, războiul. Primul şi-a expus principiile de morală în faţa curţii cuprinse de admiraţie a regatului Ch'i şi a fost numit profesor, în vreme ce al doilea le-a vorbit despre strategie războinicilor curteni din regatul Ch'u şi a fost făcut general. Domnul Meng cel sărac, auzind de aceste succese, i-a trimis şi el pe cei doi fii ai săi să meargă pe urmele băieţilor Shih. Primul şi-a expus principiile de morală la curtea din Ch'i, dar regele aspus: „În prezent, ţările se înfruntă cu violenţă şi fiecare conducător se străduieşte să-şi înarmeze până în dinţi trupele. Dacă aş sta să mă uit la palavrele acestui pedant îngâmfat, curând s-ar alege praful de regatul nostru”. Apoi, a pus ca tânărul să fie castrat. Între timp, fratele acestuia s-a dus să-şi etaleze priceperea militară la curtea regatului Wei. Însă regele de acolo a spus: „Ţara mea nu este o putere militară. Dacă ar fi să contez pe forţă şi nu pe diplomaţie, într-o clipă am fi făcuţi una cu pământul. Dacă, pe de altă parte, l-aş lăsa să plece pe acest bătăuş ţanţoş, el şi-ar oferi serviciile altei ţări şi am da de necazuri”. Astfel, a pus ca tânărului să-i fie retezate picioarele. Amândouă familiile făcuseră exact acelaşi lucru, numai că una prinsese momentul potrivit, iar cealaltă acţionase într-unul nepotrivit. Iată, aşadar, că succesul depinde nu de calcul logic, ci de ritmul [evenimentelor].

  LIEH TZU, CITAT DIN OGLINDA CHINEZEASCĂ, DENNIS BLOODWORTH, 1967

  CHEILE PUTERII.

  Timpul este un concept artificial pe care oamenii l-au creat pentru a face mai suportabile şi mai accesibile înţelegerii umane eternitatea şi infinitatea universului. Din moment ce noi am elaborat conceptul de timp, suntem în măsură să-l şi modelăm întrucâtva, ba să ne şi jucăm cu el. Timpul copilului este lung şi lent,