ca o succesiune de întinderi vaste. Timpul omului matur zboară cu o viteză înspăimântătoare. Iată, deci, că totul depinde de percepţia noastră, care, după cum bine ştim, poate fi modificată în mod conştient. Acesta este elementul esenţial în înţelegerea şi practicarea artei sincronizării cu evenimentele. Dacă tulburarea lăuntrică generată de emoţionalitate face timpul să se accelereze, concluzia logică este că, o dată ce ne controlăm reacţiile emoţionale faţă de faptele exterioare, timpul îşi va încetini înaintarea. Această metodă modificată de a privi lucrurile tinde să „alungească” percepţia viitorului, deschizând posibilitatea calmării temerilor sau furiei şi predispunându-ne la răbdarea care este condiţia principală a stăpânirii artei de a exploata momentul potrivit.

  Sultanul [Persiei] condamnase la moarte doi oameni. Unul dintre ei, ştiind cât ţine sultanul la armăsarul său, s-a oferit ca, în schimbul vieţii şi în răstimp de un an, să înveţe calul să zboare. Închipuindu-şi cât de bine ar fi să călărească singurul armăsar zburător din lume, sultanul s-a învoit. Celălalt condamnat s-a uitat la prietenul său, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: „Păi, ştii prea bine, caii nu zboară. Ce ţi-a venit să umbli cu aiureli dintr-astea? Nu faci decât să amâni inevitabilul.” „Ba nu”, a zis cel dintâi „De fapt, mi-am oferit patru şanse la libertate. Prima, ca în acest an, sultanul să moară. A doua, să mor eu. A treia, să moară calul. „Şi a patra. să-l învăţ într-adevăr să zboare.”

  ARTA PUTERII, R. G. H. SIU, 1979

  Avem de-a face cu trei feluri de timp, fiecare prezentând probleme rezolvabile prin abilitate şi antrenament. În primul rând, există timpul îndelungat – dilatat în ani întregi, care poate fi „stăpânit” prin răbdare şi corecţii uşoare de direcţie. Cu timpul îndelungat trebuie să umblăm cu grijă, atitudinea cea mai potrivită fiind, în general, una defensivă – este arta de a nu acţiona impulsiv, de a aştepta ocazia prielnică. În al doilea rând, există timpul impus – un interval limitat, pe care îl putem utiliza ca pe o armă ofensivă, pentru răsturnarea planurilor de sincronizare ale adversarilor. În sfârşit, există un timp de finalizare – când planul trebuie executat cu toată viteza şi forţa. Am aşteptat, am găsit momentul şi am trecut la acţiune fără ezitare.

  Timpul îndelungat. Celebrul pictor Chou Yung, trăitor în secolul al XVII-lea, pe vremea dinastiei Ming, ne povesteşte o întâmplare care i-a schimbat pentru totdeauna felul de a fi. Într-o după amiază târzie de iarnă, s-a pornit să viziteze un oraş de pe celălalt mal al fluviului pe ţărmul căruia se afla oraşul său. Luase cu el câteva cărţi şi documente importante şi plătise unui băiat să-l ajute să le care. Pe când podul plutitor se apropia de malul celălalt, Chou Yung l-a întrebat pe cârmaci dacă va avea timp să ajungă în oraş înainte de a se închide porţile, pentru că era ceva drum până acolo şi începuse să se întunece. Cârmaciul i-a aruncat o privire băiatului, s-a uitat la legăturica în care erau cărţile şi documentele şi a răspuns: „Da, dacă nu o să mergeţi prea repede”.

  Când au plecat la drum, însă, soarele era pe cale să apună. Temându-se că ar putea găsi porţile cetăţii încuiate şi că ar fi siliţi să petreacă noaptea în afara zidurilor, pe unde mişunau tâlharii de prin partea locului, Chou şi băiatul au luat-o la picior din ce în ce mai repede, până când au început să alerge de-a binelea. Deodată, sfoara cu care erau legate cărţile şi documentele s-a rupt şi toate hârtiile s-au împrăştiat pe jos. Le-au trebuit câteva minute bune ca să le adune şi să lege pachetul la loc, şi pe când au ajuns, porţile oraşului erau deja zăvorâte – era prea târziu.

  Dacă iuţeşti pasul de frică sau nerăbdare, îţi creezi o sumedenie de probleme pe care eşti silit să te opreşti ca să le rezolvi, astfel încât, până la urmă, pierzi mai mult timp decât dacă nu te-ai fi grăbit. Se întâmplă uneori ca cei grăbiţi să înainteze mai repede, dar hârtiile li se împrăştie peste tot, se ivesc primejdii neaşteptate şi au mereu o mare bătaie de cap cu soluţionarea dificultăţilor pe care şi le-au creat singuri. Există situaţii când cea mai bună mişcare în faţa pericolului este tocmai să te abţii de la a face vreo mişcare – să aştepţi, în mod deliberat, şi să reduci viteza. O dată cu trecerea timpului, ţi se vor prezenta ocazii favorabile ce nici măcar nu ţi le-ai fi imaginat.

  Aşteptarea presupune exercitarea unui control strict nu numai asupra propriilor tale stări emoţionale, ci şi ale colegilor sau aliaţilor tăi, care, luând, în chip eronat, acţiunea drept putere, ar încerca să te împingă, impulsivi, să treci la fapte. Pe de altă parte, îţi poţi încuraja rivalii să comită acest gen de greşeală: dacă îi laşi să se repeadă orbeşte, în plină primejdie, în timp ce tu faci un pas îndărăt şi aştepţi, curând vei vedea că vine şi momentul potrivit ca să intervii şi să aduni cioburile. Aceasta a fost înţeleaptă strategie de bază a marelui împărat Tokugawa Ieyasu, din Japonia începutului de secol al XVII-lea. Atunci când predecesorul său, încăpăţânatul Hideyoshi, sub ordinele căruia slujise în calitate de general, a pus la cale o pripită invazie a Coreei, Ieyasu a preferat să stea deoparte. Ştia că invazia avea să fie un dezastru şi că va duce la căderea lui Hideyoshi. E mai bine să aştepţi cu răbdare, pe linia de tuşă, chiar vreme de mulţi ani, pentru ca apoi să fii în măsură să preiei puterea, la momentul potrivit – adică exact aşa cum a procedat, cu mare măiestrie, Ieyasu.

  PĂSTRĂVIŢA ŞI PORCUŞORUL.

  În luna mai, un pescar stătea cu undiţa pe malul Tamisei, cu o muscă artificială în cârlig. A aruncat momeala cu atâta artă, încât o păstrăviţă tinerică se şi repezea s-o apuce, când mamă-sa a oprit-o. „Niciodată”, i-a spus ea, „niciodată, copila mea, să nu te grăbeşti atunci când te pot pândi pericole. Acordă-ţi timp destul ca să te gândeşti înainte