de a-ţi asuma un risc ce ţi-ar putea fi fatal. De unde ştii că arătarea aceea este chiar o muscă şi nu vreo capcană a duşmanului? Lasă mai întâi pe altcineva să facă această experienţă. Dacă e o muscă, primul atac va da probabil greş, dar al doilea poate fi încercat dacă nu cu succes, atunci măcar fără risc.”

  Nici nu încheiase bine păstrăviţa-mamă ce avusese de spus, că un porcuşor a apucat pretinsa muscă şi a devenit pildă grăitoare pentru fiica cea nesocotită, despre cât de mare însemnătate avea sfatul mamă-sii.

  FABULE, ROBERT DODSLEY, 1703 -1764

  Nu este vorba de a încetini timpul ca să trăieşti mai mult sau să guşti mai pe îndelete clipa trecătoare, ci ca să joci mai bine jocul puterii. În primul rând, atunci când mintea îţi este eliberată de zăpăceala permanentelor probleme urgente, vei vedea mai departe în viitor. În al doilea rând, vei fi capabil să rezişti momelilor pe care oamenii ţi le plimbă pe sub nas şi vei evita să ajungi unul dintre fraierii grăbiţi să se năpustească în capcană. În al treilea rând, vei dispune de o marjă mai mare, care să-ţi asigure flexibilitatea. Ţi se vor ivi, în mod inevitabil, ocazii favorabile neaşteptate, pe care le-ai fi pierdut dacă ai fi iuţit pasul. În al patrulea rând, nu vei trece de la un lucru la altul fără să finalizezi niciunul. Aşezarea unei temelii de putere solide necesită, uneori, ani întregi – ai grijă să torni bine betonul. Nu fi un meteor, care străluceşte doar o clipă – singurul succes durabil este acela construit încet şi sigur.

  În sfârşit, încetinirea ritmului îţi va crea o perspectivă mai clară asupra timpului în care trăieşti, ajutându-te să te detaşezi din punct de vedere, emoţional ca să distingi mai limpede contururile evenimentelor ce urmează. Cei grăbiţi se înşală adeseori luând fenomenele episodice şi de suprafaţă drept evenimente decisive şi văzând numai ce doresc să vadă. Este cu mult mai bine să percepi clar realitatea, oricât ar fi ea de neplăcută şi oricât ţi-ar îngreuna ducerea la bun sfârşit a planurilor.

  Timpul impus. Ca să reuşeşti să impui timpul, secretul constă în compromiterea planificării temporale a altora – îi determini să se pripească, îi sileşti să aştepte, îi obligi să-şi schimbe ritmul de înaintare, le distorsionezi percepţia timpului. Perturbând calculele de timp ale adversarilor, dar rămânând tu însuţi răbdător şi calm, îţi oferi un răgaz în plus, ceea ce înseamnă că jocul este pe jumătate câştigat.

  În 1473, marele sultan turc Mahomed Cuceritorul i-a poftit pe unguri să vină la negocieri ca să se pună capăt unui război în care cele două ţări se aflau angajate de ani întregi. Când emisarul ungur a sosit la Înalta Poartă şi tratativele trebuiau să înceapă, demnitarii turci s-au scuzat plini de umilinţă – sultanul tocmai părăsise capitala, Istanbul, ca să se războiască împotriva unui vechi duşman, Uzun Hasan, dar, cum ţinea să încheie cât mai repede pacea cu ungurii, îl invita pe trimisul lor să i se alăture pe câmpul de bătălie.

  Până să ajungă ungurul la locul cu pricina, Mahomed deja plecase către est, în urmărirea acestui duşman al său care se mişca atât de iute. Aşa s-au petrecut lucrurile de câteva ori. Când emisarul ajungea undeva, turcii îl copleşeau cu daruri, îi ofereau ospeţe şi îl răsfăţau cu ceremonii plăcute, dar care îi consumau timpul. În cele din urmă, sultanul l-a înfrânt pe Uzun Hasan şi s-a întâlnit cu solul ungur. Condiţiile pe care dorea să le impună Ungariei erau însă excesiv de aspre. După câteva zile, negocierile au luat sfârşit, fiindcă nu se ieşise din impas. Pe sultan acest lucru nu îl deranja câtuşi de puţin. De fapt, asta şi dorise. Planificându-şi campania împotriva lui Uzun, ştia că, dacă îşi concentra trupele în est, flancul său vestic avea să rămână vulnerabil. Ca să împiedice Ungaria să profite de această slăbiciune şi de faptul că atenţia sa era îndreptată altundeva, i-a aruncat momeala tratativelor de pace, impunându-i să aştepte – adică să facă ce voia şi când voia el.

  A-i face pe oameni să aştepte constituie o modalitate esenţială de a le impune timpul tău – cu condiţia ca ei să nu-şi dea seama care îţi sunt scopurile. Tu controlezi ceasul, iar ei zac în purgatoriu – ceea ce îi demoralizează şi îţi oferă ocazii favorabile să îi loveşti. Şi procedeul opus are un efect la fel de puternic: îţi obligi adversarii să acţioneze în grabă. La început, ia-i încet pentru ca apoi brusc să exerciţi presiuni asupra lor şi să le creezi senzaţia că sunt copleşiţi şi depăşiţi de evenimente. Oamenii care nu au timp să se gândească vor comite greşeli – planifică-le tu etapele şi nu le da răgaz nici să respire. Aceasta este tehnica a cărei aplicare o admira Machiavelli la Cesare Borgia; în timpul tratativelor, pe neaşteptate, insista vehement asupra unei hotărâri, dând peste cap planurile adversarului şi punându-i la grea încercare răbdarea. Căci cine ar fi îndrăznit să-l facă pe Cesare Borgia să aştepte?!

  Joseph Duveen, faimosul negustor de tablouri, ştia că dacă îi dă termen limită unui client nedecis ca John D. Rockefeller – spunându-i, de pildă, că lucrarea trebuie să fie scoasă din ţară, pentru ca să ajungă la un alt magnat care ţinea s-o achiziţioneze – el o cumpăra în ultima clipă. Freud remarcase că pacienţii cărora li se administra de ani întregi terapia psihanalitică, fără să se constate ameliorări, îşi reveneau în mod miraculos atunci când li se fixa data limită pentru încetarea tratamentului. Celebrul psihanalist Jacques Lacan a utilizat diverse variante ale aceleiaşi tehnici – de exemplu, punea capăt obişnuitei ore de terapie după doar zece minute, fară avertisment. După ce repeta de câteva ori acest lucru, pacienţii ajungeau la concluzia că era preferabil să profite cât mai mult de timpul avut la dispoziţie şi evitau să piardă minute în şir pălăvrăgind fără să spună nimic cu adevărat important. Astfel, termenul limită constituie o metodă ce dă