rezultate clare. Închide toate portiţele nehotărârii şi forţează oamenii să ia decizii sau să treacă direct la subiect – nu-i lăsa să te facă să joci după cum cântă ei şi să-ţi impună condiţiile lor drastice. Nu le da timp.

  Oamenii de spectacol (mai ales iluzioniştii) sunt adevăraţi experţi în manipularea şi impunerea timpului dorit de ei. Houdini reuşea adesea să se elibereze din cătuşe în doar câteva minute, dar prelungea suspansul până la o oră – pe cei din public îi treceau apele, pentru că timpul părea să se oprească în loc. Aceşti artişti şi-au dat seama dintotdeauna că cea mai bună metodă de a altera percepţia temporală o reprezintă încetinirea ritmului. Suspansul, după cum se înţelege de la sine, constituie „suspendarea”, adică „întreruperea” cu efect năucitor a curgerii secundelor, minutelor şi aşa mai departe – cu cât mâinile magicianului se mişcă mai lent, cu atât îi este acestuia mai uşor să creeze iluzia vitezei şi să-şi silească spectatorii să creadă că iepuraşul apare instantaneu din pălărie. Renumitul prestidigitator din secolul al XIX-lea, Jean-Eugene Robert-Houdin a explicat limpede acest efect: „Cu cât este povestea narată mai rar, cu atât pare mai scurtă.”

  În plus, dacă reduci viteza, ceea ce faci tinde să pară mai interesant, publicul se supune ritmului tău, de parcă s-ar afla în transă. Este o stare în care timpul trece pe lângă tine într-un vârtej delicios. Trebuie să te deprinzi şi tu să practici asemenea iluzionisme, care, ca şi puterea hipnotizatorului, alterează perceperea temporală.

  Timpul de finalizare. Poţi foarte bine să-ţi faci jocul cu cea mai mare artă – aşteptând, cu răbdare, momentul potrivit pentru acţiune şi derutându-ţi rivalii prin perturbarea capacităţii lor de a-şi coordona şi respecta etapele plănuite – toate acestea nu înseamnă nimic decât dacă ştii cum să ajungi la linia de finiş. Să nu te numeri printre oamenii care par a fi nişte monumente ale răbdării, când, în realitate, aşteptarea lor porneşte din teama de a trece la fapte sau de a finaliza lupta. Răbdarea rămâne fără valoare dacă nu se împleteşte cu voinţa de a-ţi elimina necruţător adversarul, îndată ce se iveşte momentul prielnic. Aşteaptă atât cât este necesar, însă când vine clipa propice, acţionează rapid. Foloseşte viteza ca să-ţi paralizezi duşmanul, ca să-ţi acoperi greşelile pe care le vei fi comis pe parcurs şi ca să-i impresionezi pe toţi prin aura ta de autoritate, de om în stare să-şi fructifice efortul.

  Demonstrând răbdarea unui îmblânzitor de şerpi, atragi reptila să iasă din coşul de nuiele ademenind-o cu ritmuri calme, repetate obsesiv. Odată ce şarpele a ieşit, însă, crezi că ar fi înţelept să-ţi plimbi degetele pe lângă capul lui, riscându-ţi viaţa? Nu există nici un motiv să ratezi finalizarea sau să te abaţi, fie şi cu o iotă, de la încheierea planificată. Arta ta de a stăpâni timpul nu poate fi judecată decât după cum procedezi cu timpul de finalizare – după cum izbuteşti să-ţi modifici ritmul şi să aduci lucrurile la un final rapid şi definitiv.

  Imagine:

  Şoimul. Răbdător şi lent, se învârte în cerc sus, pe cer, şi nimic nu scapă privirii lui sfredelitoare. Cei de jos nici nu îşi dau seama că sunt urmăriţi. Deodată, când vine clipa, şoimul plonjează în picaj, cu o rapiditate de care nu te poţi apăra. Înainte ca prada să înţeleagă ce i se întâmplă, ghearele şoimului o strâng ca o menghină şi o ridică în înaltul cerului.

  Ultimul cuvânt:

  În viaţa oamenilor vine câte-un val/Pe care, de-l încaleci, ajungi la fericire/Dar dacă-l pierzi, toată călătoria vieţii/Sfârşeşte în amar şi jeluire.

  (Julius Caesar, William Shakespeare, 1564-1616)

  CONTRAARGUMENT.

  Puterea nu se câştigă dacă laşi frâul din mâini şi pe tine însuţi în voia evenimentelor. Într-o anumită măsură, timpul poate fi dirijat – altminteri nu vei fi altceva decât victima sa vrednică de milă. Ca atare, această lege nu admite contraargument.

  L E G E A.

  DISPREŢUIEŞTE LUCRURILE.

  PE CARE NU LE POŢI AVEA -

  CEA MAI BUNĂ RĂZBUNARE.

  ESTE SĂ LE IGNORI.

  ARGUMENT.

  Dacă recunoşti că ai fie şi cea mai măruntă problemă, de fapt, o creezi şi îi conferi credibilitate. Cu cât acorzi o mai mare atenţie adversarului, cu atât îi consolidezi poziţia; adeseori, o greşeală mică devine vizibilă abia când încerci s-o îndrepţi. În unele situaţii, este preferabil să laşi lucrurile aşa cum sunt. Dacă doreşti ceva ce nu poţi obţine, arată că nici nu te interesează. Dispreţuieşte ceea ce îţi este inaccesibil şi vei fi considerat un om superior.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  Conducătorul rebelilor mexicani, Pancho Villa, a început prin a fi şeful unei bande de tâlhari, dar după izbucnirea revoluţiei, în 1910, a devenit un soi de erou popular: prăda trenurile şi împărţea banii săracilor, făcea incursiuni îndrăzneţe şi cucerea femeile în nu puţine escapade amoroase. Isprăvile lui fascinau. În ochii americanilor, părea un om aparţinând altei epoci, un fel de aliaj între Robin Hood şi Don Juan. După câţiva ani de lupte sângeroase, însă, generalul Carranza a ieşit învingător. Înfrânte, trupele lui Pancho Villa s-au întors acasă, în părţile de nord ale statului Chihuahua. Armata s-a risipit, iar conducătorul ei a revenit la vechea sa ocupaţie de bandit, pierzându-şi mult din popularitate. În cele din urmă, poate din disperare, Villa a început să-i duşmănească pe americani, pe „gringos”, învinuindu-i de toate năpastele ce dăduseră peste el.

  În martie 1916, a atacat oraşul Columbus, din statul New Mexico. Dând năvală pe străzi, ca nişte bezmetici, el şi bandiţii săi au ucis şaptesprezece soldaţi şi civili americani. Asemenea unor numeroşi cetăţeni ai Statelor Unite, preşedintele Woodrow Wilson îl admirase pe acest om. Oricum, însă, tâlharul trebuia pedepsit. Consilierii lui Wilson l-au îndemnat să trimită trupe în Mexic şi să-l captureze. Dacă o ţară atât de puternică precum Statele Unite nu riposta atunci când teritoriul îi fusese invadat de o armată străină, susţineau ei, faptul ar fi putut crea o impresie foarte proastă. Mai mult decât atât, argumentau ei în continuare,