mulţi americani îl considerau pe preşedinte pacifist, iar opinia publică se îndoia de valoarea pacifismului ca reacţie în faţa violenţei. Wilson trebuia, aşadar, să facă dovada „stofei” şi bărbăţiei sale şi să dispună folosirea forţei.

  VULPEA ŞI STRUGURII.

  O vulpe hămesită [.] a văzut un ciorchine de struguri ce păreau să strălucească, zemoşi şi purpurii, cum atârnau deasupra ei pe spalier.

  Grozav i-ar mai fi plăcut să-şi încropească prânzul cu ei, dar când a încercat în zadar să ajungă să-i ia, fiindcă erau prea sus, şi-a zis: „Ei, oricum cred că sunt prea acri, buni numai pentru proştii cei care nu ştiu să aleagă!”

  Şi nu a fost oare vulpea mai înţeleaptă când şi-a spus că strugurii erau necopţi decât să se fi pus pe jeluit că nu-i putea culege?

  FABULE, JEAN DE LA FONTAINE, 1621-1695

  Asupra lui Wilson se exercitau presiuni intense şi înainte de a trece o lună de la incident, cu acordul guvernului Carranza, a deplasat în Mexic o armată de zece mii de soldaţi cu misiunea de a-l captura pe Villa. Operaţiunea a primit numele de „Expediţie de pedepsire”, iar la comanda ei a fost desemnai generalul John J. Pershing, care învinsese gherilele din Filipine şi „pieile roşii” din părţile de sud-vest ale Statelor Unite. Nu încăpea îndoială că Pershing avea să-l găsească pe bandit şi să-l biruiască.

  Expediţia de pedepsire a devenit capul de afiş al actualităţii şi, pe lângă armată, s-au îngrămădit zeci şi zeci de reporteri. Campania, consemnau ei, urma să fie un test al puterii Statelor Unite. Soldaţii erau dotaţi cu armamentul cel mai modem din lume, comunicau prin radio şi aveau asigurate misiunile de recunoaştere de către aviaţie.

  În cursul primelor câteva luni, trupele s-au împărţit în unităţi mici care să caute cu atenţie prin zonele sălbatice din nordul Mexicului. Americanii anunţaseră că oferă o recompensă de cincizeci de mii de dolari pentru orice informaţie care ar avea ca rezultat capturarea lui Villa. Dar mexicanii, după ce se simţiseră dezamăgiţi atunci când acesta îşi reluase activitatea banditească, acum reîncepuseră să-l idolatrizeze pentru că îi ţinea piept puternicei armate americane. S-au apucat să-i dea lui Pershing tot felul de indicii şi informaţii false; că Villa fusese văzut în cutare sat sau că era în cutare ascunzătoare din munţi – avioanele erau trimise imediat să cerceteze regiunea, soldaţii se porneau la drum în aceeaşi direcţie. Degeaba. Banditul cel şiret părea întotdeauna cu un pas înaintea militarilor americani.

  Până în vară, expediţia ajunsese să-şi ridice efectivele la o sută douăzeci şi trei de mii de oameni. Sufereau din cauza căldurii ucigătoare, a ţânţarilor, a sălbăticiei terenului. Târâindu-şi picioarele prin praful unei ţări în care deja se simţeau detestaţi, aceştia şi-au atras atât furia localnicilor, cât şi pe aceea a guvernului mexican. La un moment dat, Pancho Villa s-a ascuns într-o peşteră din munţi, că să aştepte să i se vindece rana de glonţ cu care se alesese dintr-o ciocnire cu armata mexicană. Privind de sus, din cuibul său de vultur, putea să-l vadă pe Pershing în fruntea trupelor sale epuizate, trecând de la un munte la altul în căutarea sa, fără a reuşi să se apropie de ţintă.

  Odată, când G. K. Chesterton şi-a văzut opiniile economice criticate sarcastic într-un articol semnat de George Bernard Shaw, prietenii săi au aşteptat în zadar să-i citească replica. Istoricul Hilaire Belloc i-a şi reproşat lipsa de reacţie. „Dragul meu Belloc, i-a spus Chesterton, dar deja i-am răspuns. Pentru un om cu spiritul lui Shaw, tăcerea este unica replică de nesuportat. „

  CĂRŢULIA DE DOI BANI A ANECDOTELOR, CLIFTON FADIMAN, ED., 1985

  Până în mijlocul iernii, banditul a continuat să se joace de-a pisica şi şoarecele cu americanii, care începuseră să privească „afacerea Villa” ca pe un fel de farsă de bâlci – de fapt, ajunseseră din nou să-l admire pe cel pe care trebuiau să-l vâneze, respectându-l pentru ingeniozitatea lui în a evita şi măcina prin uzură o forţă militară superioară. În ianuarie 1917, Wilson a sfârşit prin a-i ordona lui Pershing să se retragă. Pe când trupele parcurgeau drumul spre graniţa Statelor Unite, grupurile rebele le urmăreau, obligându-i pe americani să-şi folosească aviaţia pentru a proteja ariergarda. Expediţia de pedepsire se pedepsise singură, eşuând într-o retragere dintre cele mai umilitoare cu putinţă.

  Comentariu.

  Woodrow Wilson a organizat acţiunea ca pe o demonstraţie de forţă, intenţionând să-i dea lui Pancho Villa o lecţie dură şi, totodată, să arate lumii întregi că nimeni, oricât de însemnat sau de neînsemnat, nu putea ataca puternicele State Unite fără a avea de suportat consecinţele. Planul fusese ca această campanie să dureze câteva săptămâni, după care Villa şi bandiţii lui urmau să fie uitaţi.

  Numai că socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă. Cu cât trecea timpul, cu atât ieşeau mai tare în evidenţă incompetenţa americanilor şi isteţimea lui Villa. Curând, ceea ce lumea a dat uitării a fost nu banditul, ci incursiunea care a declanşat întreaga tevatură. Cum un incident minor constituise cauza unei conjuncturi internaţionale jenante şi pe măsură ce, furioşi, americanii trimiteau alte şi alte trupe, disproporţia dintre urmăritor şi urmărit (care, în plus, mai şi reuşea să nu fie prins) a împins lucrurile în ridicol. Şi, colac peste pupăză, această acumulare uriaşă de personal şi material militar fusese silită să părăsească împleticit Mexicul, umilită. Expediţia de pedepsire avusese efectul opus celui scontat: Villa nu numai că a rămas liber, dar a devenit mai popular ca oricând.

  MĂGARUL ŞI GRĂDINARUL.

  Cândva, prin cine ştie ce întâmplare, un măgar şi-a pierdut coada, lucru care îl făcea să sufere cumplit. A căutat-o peste tot, închipuindu-şi, prostul de el, că şi-ar fi putut-o pune la loc. A străbătut pajiştea şi a intrat într-o grădină. Văzându-l şi nefiind în stare să stea cu mâinile în sân şi să-l lase să-i strice florile, grădinarul s-a înfuriat la culme şi, fără să mai ţină seama deloc de pedeapsa cu stâlpul infamiei, s-a repezit la măgar,