pat cu ea, considerând-o cumnată, şi nu soţie legitimă şi insista să o numească „prinţesa văduvă de Wales”, titlul ei de după moartea lui Arthur. În sfârşit, în 1531, a exilat-o de la curte, expediind-o într-un castel îndepărtat. Papa i-a ordonat regelui s-o aducă înapoi, ameninţându-l cu excomunicarea, pedeapsa cea mai îngrozitoare ce i se poate da unui catolic. Henric nu numai că a ignorat ameninţarea proferată de Roma, ci a continuat să afirme dizolvarea căsătoriei sale cu Caterina, iar în 1533, s-a însurat cu Anna Boleyn.

  Papa Clement a refuzat să recunoască noul mariaj, însă lui Henric nu-i mai păsa – deja decisese să respingă tutela catolicismului roman şi să întemeieze biserica Angliei, în fruntea căreia să se afle regele însuşi. Astfel, după cum era şi de aşteptat, recent constituita biserică anglicană a proclamat-o pe Anna Boleyn regină de drept a ţării.

  Papa a recurs la toate metodele de presiune de care dispunea – niciuna nu a dat rezultat. Pur şi simplu, englezul îl ignora. Clement se afla în culmea furiei: nimeni nu cutezase vreodată să-l trateze cu atâta dispreţ. Henric îl umilise, iar el nu avea cum riposta. Nici chiar excomunicarea (cu care continua să-l ameninţe, fără a o decreta) părea să nu mai conteze.

  La rândul ei, şi Caterina suporta greu dispreţul fostului ei soţ. A încercat să ia atitudine, dar cuvintele ei nu au impresionat pe nimeni şi, curând, nici nu a mai găsit om dispus să le asculte. Departe de curte, ignorată de rege, înnebunită de mânie şi frustrare, Caterina s-a îmbolnăvit şi, în 1536, a murit de pe urma unei tumori canceroase localizate în zona inimii.

  Comentariu.

  Atunci când acorzi atenţie unei persoane, tu şi cu ea deveniţi un fel de parteneri, fiecare acţionând la şi în funcţie de acţiunile şi reacţiile celuilalt. Astfel, îţi pierzi iniţiativa. Toate interacţiunile au o dinamică a lor: când îi bagi în seamă pe alţii, fie şi numai ca să te lupţi cu ei, devii vulnerabil la influenţa lor. Dacă Henric ar fi declanşat un conflict deschis cu Caterina, s-ar fi văzut atras într-un hăţiş de argumentări fără sfârşit, care i-ar fi slăbit hotărârea şi l-ar fi învins, epuizându-l (Caterina era o femeie puternică şi încăpăţânată). Dacă ar fi încercat s-o convingă să-şi schimbe afirmaţia vizând valabilitatea căsătoriei sau ar fi început să negocieze un compromis cu Vaticanul, s-ar fi trezit împotmolit, fiindcă tactica preferată a lui Clement era să lase timpul să rezolve lucrurile şi să obţină ceea ce papii obţineau dintotdeauna, adică atuul ultimului cuvânt.

  Având în vedere aceste lucruri, este recomandabil ca, din când în când, să le laşi pe toate cunoştinţele tale – fie bărbaţi, fie femei – să simtă că te-ai putea foarte bine lipsi de compania lor. Aceasta va întări prietenia. Ba mai mult: nu strică, faţă de cei mai mulţi oameni, să pui, uneori, câte un grăunte de dispreţ în felul în care îi tratezi. Aceasta îi va face cu atât mai mult să-ţi preţuiască prietenia. Chi non stima, vien stimato, după cum spune un subtil proverb italian – a nu arăta preţuire, înseamnă a-ţi atrage preţuire. Dar dacă, într-adevăr, avem o părere foarte bună despre cineva, ar trebui să i-o ascundem ca pe un delict. Nu este un lucru prea plăcut, dar este drept. În fond, nici un câine nu va suferi să fie tratat cu prea multă blândeţe, cu atât mai puţin un om.

  ARTHUR SCHOPENHAUER, 1788-1860

  Henric nu ţinea să ajungă într-o asemenea situaţie, drept care a făcut un joc de putere cu efect devastator: dispreţul total. Ignorând oamenii, îi desfiinţezi. Această atitudine îi destabilizează şi-i înfurie, dar cum nu au relaţii directe cu tine, nu pot acţiona în nici un fel.

  Aceasta este partea ofensivă a legii. Atuul dispreţului are o putere imensă întrucât te plasează în postura celui care dictează condiţiile conflictului. Războiul este purtat aşa cum vrei tu. Iată „poza” puterii supreme: tu eşti regele şi ignori pe cine te ofensează. Urmăreşte numai cât de tare îi înfurie pe oameni tactica aceasta – jumătate din ceea ce fac este menit să-ţi atragă atenţia, iar atunci când nu le-o mai acorzi, dau din mâini şi din picioare, înecându-se de frustrare.

  MAIMUŢA ŞI MAZĂREA.

  O maimuţă ducea doi pumni de mazăre. Un bob i-a scăpat pe jos. A încercat să-l culeagă, şi a scăpat altele douăzeci. A încercat să le culeagă pe cele douăzeci, şi le-a scăpat pe toate. Apoi s-a înfuriat, a împrăştiat mazărea în toate direcţiile şi a luat-o la fugă.

  FABULE, LEV TOLSTOI, 1828-1910

  OMUL: Pocneşte-l – te va ierta. Măguleşte-l – ar putea să-ţi simtă sau nu nesinceritatea. Dar ignoră-l şi te va urî de moarte.

  Caravana viselor, Idries Shah, 1968

  CHEILE PUTERII.

  Dorinţa creează adesea efecte paradoxale: cu cât vrei mai mult un lucru, cu atât te străduieşti mai tare să-l obţii şi. cu atât mai frecvent îţi scapă. De parcă dorinţa ar fi direct proporţională cu respingerea. Se întâmplă aşa tocmai pentru că această dorinţă este prea puternică, situaţie în care oamenii se comportă stângaci sau chiar încep să se teamă. Dorinţa necontrolată te face să pari slab, lipsit de valoare, jalnic.

  E necesar să întorci spatele lucrului dorit, să arăţi dispreţ şi dezinteres. Aceasta este reacţia care va face persoanele urmărite să-şi iasă din minţi. Vor răspunde cu o altă dorinţă – a lor: aceea de a-ţi crea impresie, pur şi simplu; poate, ca să te cucerească, poate, ca să-ţi facă rău. Dacă vor să te cucerească, înseamnă că ai trecut cu bine de prima etapă din planul tău de a le seduce. Daca vor să-ţi facă rău, înseamnă că le-ai perturbat echilibrul şi le-ai obligat să joace după regulile impuse de tine (vezi Legile 8 şi 39, asupra momelilor cu care îi amăgeşti pe oameni ca să-i obligi să acţioneze).

  Dispreţul se numără printre prerogativele regelui. Numai ceea ce îi atrage privirea, numai ce decide el să vadă există în realitate;