ceea ce ignoră, ceea ce nu-l interesează, încetează de a mai exista. Iată arma lui Ludovic al XIV-lea – dacă nu te agrea, se purta ca şi cum nu erai acolo, asigurându-şi superioritatea prin paralizarea dinamicii interacţiunii. Acesta este genul de putere pe care îl obţii dacă joci cartea dispreţului, demonstrându-le oamenilor, în mod periodic, că te poţi descurca foarte bine şi fără ei.

  Dacă ignorându-i, îţi sporeşti puterea, înseamnă că adoptând comportamentul contrar – devotament, loialitate – se poate întâmpla să ţi-o diminuezi. Atunci când acorzi atenţie unui duşman nedemn de a fi luat în seamă, tu ajungi să pari nedemn de a fi luat în seamă şi cu cât îţi trebuie mai mult timp ca să zdrobeşti un asemenea duşman, cu atât îl faci să pară mai important. Când Atena a pornit să cucerească Sicilia, în anul 415 î. Hr., s-a pus în mişcare o forţă militară gigantică, ce trebuia să se războiască împotriva uneia incomparabil mai mici. Cu toate acestea, împotmolindu-i pe atenieni în mlaştina unui conflict de durată, Syracusa, cetatea cea mai însemnată din insulă, a căpătat un prestigiu la care înainte nu avea cum să râvnească, iar după ce, în sfârşit, i-a înfrânt pe greci, şi-a dobândit o glorie a cărei amintire a străbătut secolele. Într-o epocă mai recentă, preşedintele John F. Kennedy a comis o greşeală similară cu Fidel Castro, în Cuba: invazia americană ratată din 1961, în Golful Porcilor, a făcut din liderul submediocru, care era Castro, un erou internaţional.

  Al doilea pericol: dacă reuşeşti să-l zdrobeşti pe acest duşman agasant sau doar să-l răneşti, creezi un val de simpatie în favoarea lui, adică a părţii mai slabe. Criticii lui Franklin D. Roosevelt au protestat dur împotriva cheltuielilor administraţiei pentru o serie de programe guvernamentale, dar atacurile lor au rămas fără ecou, întrucât opinia publică socotea că preşedintele se străduia să pună capăt crizei economice. Adversarii săi au crezut că găsiseră exemplul cel mai potrivit să ilustreze nechibzuinţa de care îl învinuiau: câinele lui, Fala, pe care îl răsfăţa cu alinturi şi atenţii. S-au repezit să-i reproşeze lipsa de sensibilitate – se poate, oare, să cheltuiască banii contribuabililor cu un câine, când atâţia americani continuau să trăiască în sărăcie? Dar Roosevelt a reacţionat: Cum îndrăznesc criticii lui să atace un căţeluş fără apărare? Discursul său în favoarea lui Fala a fost unul dintre cele mai populare din câte a rostit vreodată preşedintele. În acest caz, partea cea mai slabă era câinele, iar atacul s-a întors împotriva cârtitorilor – în perspectivă mai largă, incidentul a sporit simpatia de care se bucura Roosevelt, pentru că foarte mulţi oameni sunt înclinaţi în mod firesc să ia apărarea celui slab, exact după cum opinia publică americană ajunsese să-l simpatizeze pe şiretul Pancho Villa, pentru că forţele lui se aflau într-o disproporţionată inferioritate numerică.

  Aşa cum unii găsesc în toate motiv de cleveteală, alţii fac caz de orice. Ei discută ca despre lucruri mari [şi] iau totul în serios, făcând [să pară că este vorba despre] certuri şi mistere. Puţine sunt cele pe care ar trebui să le pui la inimă, căci altfel ar însemna să te laşi pradă unor griji fără temei. Este necugetat să te împovărezi cu necazuri pe care s-ar cuveni să le arunci de pe umerii tăi. Multe lucruri ce par însemnate [pe moment], se dovedesc fără importanţă atunci când le ignori; iar altele, care par neînsemnate, devin înspăimântătoare atunci când le dai atenţie. Lucrurile pot fi lesne îndreptate la început, dar nu şi mai târziu. În multe împrejurări, leacul însuşi este pricina bolii: a lăsa lucrurile în voia lor nu este cea mai puţin plăcută dintre regulile vieţii.

  Baltasar Gracián, 1601-1658

  Este tentant să dorim să ne îndreptăm greşelile, însă cu cât ne străduim mai tare, cu atât le agravăm mai mult. Adeseori dăm dovadă de o mai mare abilitate dacă lăsăm lucrurile aşa cum sunt. În 1971, când New York Times a publicat „documentele Pentagonului”, o serie de acte secrete legate de implicarea Statelor Unite în Indochina, Henry Kissinger a făcut o adevărată criză de furie. Iritat la culme din cauza vulnerabilităţii administraţiei Nixon faţă de acest gen de scurgeri de informaţii, el a elaborat un set de recomandări care au dus, în cele din urmă, la înfiinţarea unei structuri numite a „instalatorilor”, a cărei misiune era să „repare scurgerile”. Membrii acestei unităţi au fost cei care, ulterior, aveau să pătrundă prin efracţie în birourile din sediul Partidului Democrat, adăpostite în clădirea Watergate şi să declanşeze şirul de evenimente ce au dus la căderea lui Nixon. În realitate, publicarea documentelor Pentagonului nu reprezenta o ameninţare serioasă la adresa administraţiei, dar reacţia lui Kissinger a amplificat lucrurile. Încercându-se să se rezolve o problemă, s-a creat alta: o adevărată manie a securităţii informaţiilor care, în ultimă instanţă, avea să se dovedească distructivă pentru guvern. Dacă Kissinger nu ar fi dat importanţă documentelor publicate, scandalul provocat de ele s-ar fi stins de la sine.

  În loc să îndrepţi, cu stângăcie, atenţia generală asupra unei probleme, dându-i acesteia proporţii exagerate prin sublinierea publică a preocupării şi îngrijorării ce ţi le provoacă, este adesea cu mult mai înţelept să faci pe aristocratul dispreţuitor, care nu catadicseşte să admită nici măcar faptul că problema respectivă există. Această strategie poate fi aplicată în mai multe feluri.

  În primul rând, ar fi atitudinea „strugurilor acri”. Dacă îţi dai seama că ceea ce vrei îţi va rămâne inaccesibil, cel mai rău lucru pe care îl poţi face este să atragi atenţia tuturor asupra dezamăgirii tale şi să te lamentezi. O tactică infinit mai eficace este să te porţi ca şi cum lucrul acela nu te-a interesat, de fapt, niciodată. Când susţinătorii lui George Sand au propus-o să devină prima femeie membru al Academiei Franceze (în 1861), scriitoarea şi-a dat seama repede că propunerea nu avea nici o şansă de a fi acceptată. În loc să se plângă, însă, a declarat că nu ţinea deloc să facă parte dintr-un grup de palavragii ramoliţi, demodaţi şi