de care se făcea, oricum, prea mult caz. Dispreţul acesta a reprezentat reacţia ideală – dacă George Sand şi-ar fi manifestat mânia că a fost respinsă, ar fi dezvăluit cât de mult ar fi însemnat pentru ea faptul de a fi fost acceptată. A preferat să-i eticheteze pe academicieni drept un grup de babalâci, aşa că de ce să se fi înfuriat sau de ce să fi fost dezamăgită la ideea că nu va fi silită să-şi piardă timpul cu ei? Declararea strugurilor drept acri este interpretată uneori ca o demonstraţie de slăbiciune. Nu aşa stau lucrurile: este, dimpotrivă, o tactică a celor puternici.

  OMUL ŞI UMBRA SA.

  Era odată un anume original care dorea să-şi prindă propria umbră. Face un pas, doi, spre ea, dar ea se îndepărtează. El iuţeşte pasul; ea face la fel. În sfârşit se apucă să alerge, dar cu cât fuge el mai repede, cu atât mai repede fuge şi umbra, refuzând categoric să se predea, de parcă ar fi fost o comoară. Dar ce să vezi? Excentricul nostru prieten se întoarce deodată în loc şi pleacă. Numaidecât, se şi uită înapoi. Acum umbra aleargă după el.

  Frumoasele mele doamne, am observat adesea [.] că Fortuna se poartă cu noi cam în acelaşi fel. Unul încearcă din răsputeri s-o prindă pe [această] zeiţă şi nu face decât să-şi piardă timpul şi să se ostenească în van. Altul pare că fuge departe de ea, dar, nu, ea însăşi găseşte plăcere în a se ţine după el.

  FABULE, IVAN KRÂLOV, 1768-1844

  În al doilea rând, atunci când te atacă un inferior, abate de la tine atenţia oamenilor precizând clar că atacul nici nu a fost băgat de seamă. Întoarce-ţi privirea sau răspunde cu un surâs şi arată cât de puţin te interesează. În mod similar, dacă ai comis o gafă, cea mai bună soluţie este să o minimalizezi luând-o în uşor.

  Împăratul japonez Go-Saiin, discipol şi practicant fidel al ceremoniei ceaiului, avea un bol foarte vechi şi extrem de valoros, cu care trezise invidia tuturor curtenilor. Într-o zi, un oaspete al său, Dainagon Tsunehiro, i-a cerut permisiunea să ducă bolul de ceai afară, la lumină, ca să-l cerceteze mai îndeaproape. Bolul nu era mai niciodată clintit de la locul lui de pe masă, dar împăratul se simţea bine dispus şi i-a îngăduit s-o facă. Când Dainagon a luat bolul şi a înaintat cu el spre grilajul verandei ca să-l ridice spre lumină, acesta i-a lunecat din mâini, a căzut pe o piatră din grădina de dedesubt şi s-a sfărâmat în cioburi mărunte.

  Desigur, împăratul fierbea de furie. „Am fost, într-adevăr, cum nu se poate mai neîndemânatic, să-l scap în felul acesta”, a spus Dainagon, înclinându-se adânc, „dar, de fapt, paguba nu este chiar atât de mare. Acest bol de ceai Ido era foarte vechi, e cu neputinţă să spunem cât timp ar mai fi rezistat, şi, oricum, nu era un obiect de utilitate publică, aşa încât cred că este un noroc că s-a spart astfel.” Această reacţie surprinzătoare a avut un efect imediat: împăratul s-a liniştit. Dainagon nici nu s-a smiorcăit, nici nu s-a cufundat în scuze, ci şi-a subliniat propria sa valoare şi putere tratându-şi greşeala cu o notă de dispreţ. Împăratul era obligat să răspundă cu o indiferenţă aristocratică similară; mânia îl făcuse să pară josnic şi meschin – o imagine pe care Dainagon a ştiut s-o manipuleze.

  Între egali, această tactică riscă să se întoarcă împotriva ta: indiferenţa manifestată de tine poate trece drept nesimţire. Faţă de un superior, însă, mai ales dacă reacţionezi prompt şi fără să faci multă zarvă, ea are mare efect: anume că îl scuteşti de a adopta o atitudine mânioasă, de a irosi timpul şi energia pe care le-ar fi consumat lamentându-se pentru paguba suferită şi îi oferi ocazia de a-şi demonstra public propria sa generozitate plină de eleganţă.

  Dacă ne afundăm în scuze şi refuzăm să ne recunoaştem greşeala sau înşelătoria atunci când suntem prinşi, tulburăm şi mai mult apele şi ne agravăm situaţia. Cel mai adesea este mai înţelept să procedăm exact pe dos. Scriitorul renascentist Pietro Aretino se lăuda în mod frecvent cu ascendenţa sa nobiliară care era, desigur, pură invenţie, pentru că tatăl său fusese, de fapt, cizmar. Atunci când unul dintre duşmanii săi a dat pe faţă penibilul adevăr, zvonul s-a răspândit cu repeziciune şi, curând, toată Veneţia (unde locuia el pe atunci) a fost cuprinsă de consternare, şocată de minciunile lui. Dacă ar fi încercat să se apere, s-ar fi împotmolit şi mai tare. Reacţia sa a atins însă o culme a abilităţii: Aretino a declarat că era, într-adevăr, fiu de cizmar şi acest lucru îi demonstra valoarea, căci reuşise să se ridice din cel mai umil strat al societăţii până la cel mai de sus. De atunci încolo, nu a mai pomenit niciodată de minciunile înşirate în trecut, trâmbiţându-şi în schimb noua atitudine de om în stare să parvină prin propriile sale merite.

  Nu uita: Reacţia omului cu adevărat puternic în faţa neplăcerilor neînsemnate, dar agasante o reprezintă dispreţul superior. Nu lăsa niciodată să se vadă că un anumit lucru te supără sau te jigneşte, pentru că în acest fel ai recunoaşte existenţa unei probleme. Dispreţul este o mâncare ce trebuie consumată rece şi fără garnitură.

  Imagine:

  O mică rană. Este ea mică, dar doare şi te enervează. Încerci o mulţime de medicamente, te plângi la toată lumea, te scarpini şi îţi zgândăreşti crusta. Doctorii complică lucrurile şi mai rău, transformând mica rană într-o problemă serioasă. Dacă ai fi avut minte s-o laşi în pace, s-ar fi vindecat de la sine, odată cu trecerea timpului şi ai fi scăpat de o puzderie de griji.

  Ultimul cuvânt:

  Învaţă cum să joci cartea dispreţului. Acesta este felul cel mai chibzuit de a te răzbuna. Căci sunt mulţi aceia de care nu am fi ştiut nimic dacă duşmanii lor nu i-ar fi băgat în seamă. Nu este răzbunare mai bună decât