(Baltasar Gracián, 1601-1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Cartea dispreţului se cere jucată cu atenţie şi tact. Cele mai multe dintre micile noastre neplăceri dispar de la sine dacă le laşi să treacă. Altele, însă, se agravează şi te macină – ca atare, trebuie să te ocupi de ele. Ignoră un subaltern şi data viitoare când dai ochii cu el, te trezeşti că ţi-a devenit un rival redutabil, care de abia aşteaptă să se răzbune pentru dispreţul pe care i l-ai arătat. Marii principi ai Renaşterii italiene au preferat să-l ignore pe Cesare Borgia când acesta se afla la începutul ascensiunii, ca tânăr general în armata tatălui său, papa Alexandru al VI-lea. Când au găsit de cuviinţă să-i acorde atenţie era deja prea târziu – pisoiaşul de altădată se transformase într-un leu în stare să sfâşie hălci întregi din teritoriul peninsulei. Aşadar, există împrejurări în care deşi, în public, afişezi dispreţul, este indicat ca în particular să fii cu ochii în patru, să-ţi supraveghezi îndeaproape adversarul şi să nu-i permiţi să devină prea mare pentru a mai fi dispreţuit. Nu lăsa celula canceroasă să se extindă într-o tumoră.

  Dezvoltă-ţi capacitatea de a anticipa evoluţia fiecărei mici probleme încă de la ivirea ei şi elimin-o înainte de a deveni de nerezolvat. Învaţă să faci deosebirea între ceea ce este potenţialmente dezastruos şi ceea ce rămâne pur şi simplu enervant, între primejdia reală şi mica iritare care trece de la sine. Fie că este vorba despre cea dintâi, fie că ai de-a face cu cea de-a doua, nu lăsa situaţia să-ţi scape din ochi. Atâta vreme cat mica rană nu s-a vindecat, există oricând pericolul ca în ea să mocnească şi să izbucnească infecţia.

  LEGEA.

  IA-LE OCHII.

  ARGUMENT.

  O imagine frapantă şi marile gesturi cu valoare de simbol îţi creează o aureolă de forţă – toată lumea reacţionează la aşa ceva. Regizează „spectacole” în faţa celor care te înconjoară, apoi, sedu-i prin elemente vizuale şi prin punerea în joc a altora, cu o profundă putere simbolică. Ele vor face din tine o personalitate irezistibilă. Orbiţi de aparenţe, oamenii nu vor mai fi atenţi la manevrele tale reale.

  RESPECTAREA LEGII (I)

  Puţin după 1780, în Berlin se vorbea despre practicile medicale stranii şi spectaculoase ale unui anume doctor Weisleder. Acesta îşi înfăptuia miracolele într-o sală imensă ce adăpostise înainte o berărie, iar berlinezii au început să observe că la intrare se formau cozi din ce în ce mai lungi – orbi, infirmi, bolnavi care, după criteriile medicinei obişnuite, erau incurabili. După ce s-a aflat că doctorul îşi trata pacienţii expunându-i la razele lunii, porecla s-a ivit ca de la sine: Doctorul Lunii, de la Berlin.

  Prin 1783, se consemnează faptul că doctorul Weisleder vindecase de o boală cumplită pe una dintre doamnele bogate din oraş. Brusc, omul a devenit o celebritate. Până atunci, numai berlinezii cei mai săraci fuseseră văzuţi, în zdrenţe, la coada din faţa berăriei – acum, în vecinătatea ei aşteptau trăsuri splendide, din care descindeau domni îmbrăcaţi în frac şi nobile doamne cu peruci enorme, care, toţi, aşteptau la rând, pe stradă, de îndată ce apunea soarele. Veneau şi persoane care nu sufereau de boli grave – aşa, din pură curiozitate. Pe când se aşezau la coadă, clienţii mai săraci le explicau domnilor şi doamnelor din lumea mare că doctorul nu administra tratamentul său decât în perioadele în care luna era în creştere. Mulţi adăugau că ei înşişi fuseseră expuşi la radiaţiile vindecătoare extrase de medic din razele astrului. Chiar şi cei ce fuseseră deja vindecaţi continuau să vină, atraşi de această experienţă intensă.

  De cum pătrundea în interiorul berăriei, vizitatorul dădea cu ochii de un spectacol straniu şi tulburător. În vestibul se înghesuiau o mulţime de oameni din toate straturile societăţii şi de toate naţiile – un adevărat Turn Babel. Prin ferestrele înalte, orientate spre nord, lumina argintie a lunii năvălea în sală sub un unghi ciudat. Doctorul şi soţia sa, care, pare-se, era şi ea în stare să aplice această terapie, lucrau la al doilea nivel, unde se ajungea urcându-se scara din capătul sălii. Pe măsură ce rândul se apropia de această scară, bolnavii auzeau vaietele şi ţipetele celor de la etaj şi se şi ducea vorba că, poate, un domn lovit de orbire era pe cale să-şi recapete vederea.

  Odată ajunşi sus, rândul se separa în două – o parte îndreptându-se către camera dinspre nord, unde lucra doctorul, şi cealaltă parte, către camera dinspre sud, unde se afla soţia acestuia, care se ocupa numai de pacienţii de sex feminin. În sfârşit, după ore întregi de stat la coadă, în aşteptare, bolnavii de sex masculin erau conduşi în faţa uluitorului medic, un bătrânel cu câteva şuviţe de păr cărunt şi zburlit şi cu un aer de energie febrilă. Se apropia de omul venit să-l consulte (să zicem, un băiat adus de tatăl său), îi dezgolea locul dureros şi îl ridica pe băiat către fereastra prin care pătrundeau razele lunii. Apoi fricţiona zona lovită sau bolnavă, murmura ceva ininteligibil, privea cu o expresie de competenţă complice spre lună şi, după ce îşi încasa onorariul, îi trimitea acasă pe băiat şi pe tatăl lui. Între timp, în camera dinspre sud, soţia doctorului aplica pacientelor ei exact acelaşi tratament – ceea ce, în realitate, era ciudat, întrucât luna nu poate fi în două puncte cardinale în acelaşi moment, cu alte cuvinte, astrul nopţii nu avea cum să fie văzut şi de la ferestrele dinspre nord, şi de la cele orientate către sud. După toate aparenţele, simpla idee, simplul simbol al lunii erau suficiente, căci doamnele nu aveau nimic de obiectat şi ulterior îşi exprimau părerea că soţia Doctorului Lunii era înzestrată cu aceleaşi puteri vindecătoare ca ale soţului ei.

  Comentariu.

  Poate că doctorul Weisleder nu se prea pricepea la medicină, dar este limpede că se pricepea la oameni. Îşi dăduse seama că aceştia nu întotdeauna vor cuvinte sau