explicaţii raţionale ori demonstraţii ale realizărilor ştiinţei, ci un anume apel la emoţie. Dă-le ceea ce doresc şi restul îl vor face singuri – de pildă, să-şi imagineze că pot fi vindecaţi de lumina soarelui reflectată de un bolovan aflat la vreo patru sute de mii de kilometri depărtare. Doctorul Weisleder nu avea nevoie de pilule, nici de documentaţie aprofundată asupra puterii lunii ori de vreo aparatură aiurită, care să amplifice razele. Înţelesese că spectacolul e cu atât mai bun cu cât este mai simplu – doar atât: luna pătrunzând prin ferestrele laterale, scara ce ducea la ceruri şi razele – fie că erau, fie că nu erau vizibile direct. Dacă ar mai fi adăugat vreun alt efect, s-ar fi putut crea impresia că luna singură nu avea destulă putere. Dar luna avea putere. Era o dată mai mult un magnet la fanteziilor, aşa cum fusese dintotdeauna. Doctorul căpăta putere prin simplul fapt că îşi asociase imaginea astrului.

  Nu uita: La putere se ajunge şi pe scurtături. Ai întotdeauna de evitat suspiciunile oamenilor şi perversa lor încăpăţânare de a se opune voinţei tale. Imaginile constituie o excelentă scurtătură: ocolind capul, adică sălaşul îndoielii şi rezistenţei, ţintesc drept în inimă. Copleşind vederea, dau naştere la asociaţii puternice şi aduc oamenii laolaltă întrucât le stimulează natura emoţională. Orbite de lumina lunii, victimele tale nu vor mai putea vedea că practici înşelătoria.

  RESPECTAREA LEGII (II)

  În 1536, viitorul rege Henric al II-lea al Franţei şi-a luat prima metresă, Diana de Poitiers. La vremea aceea, Diana avea treizeci şi şapte de ani şi era văduva marelui seneşal al Normandiei. Henric, pe de altă parte, la cei şaptesprezece ani ai săi, era un băieţandru sprinţar, care abia dădea de gustul bucuriei de a-şi face de cap. La început, legătura lor părea platonică, prinţul manifestând un intens ataşament sufletesc faţă de Diana. Curând a devenit limpede că era vorba despre o relaţie totală, căci prefera alcovul ei celui al tinerei sale soţii, Caterina de Médicis.

  În 1547, regele Francisc a murit şi la tron a urmat Henric. Această nouă situaţie era periculoasă pentru Diana de Poitiers. Împlinise patruzeci şi şapte de ani şi, în ciuda faimoaselor ei băi reci şi a mult discutatelor ei elixiruri ale tinereţii, începuse să-şi cam arate vârsta. Iubitul ei devenise rege. Poate că avea să se reîntoarcă la regină şi să facă la fel ca toţi ceilalţi regi, adică să-şi aleagă amantele din turma de tinere frumuseţi datorită cărora curtea franceză îşi câştigase renumele şi îşi atrăsese invidia Europei întregi. La urma urmei, nu avea decât douăzeci şi opt de ani şi era chipeş şi impetuos. Dar Diana nu dorea să se dea bătută cu una, cu două. Avea să-şi subjuge iubitul tot aşa cum îl subjuga de unsprezece ani.

  ANTONIU ŞI CLEOPATRA.

  Şi mai presus de orice, îşi punea speranţele în înfăţişarea ei, în farmecul şi vraja frumuseţii. [.] A venit pe fluviul Cydnus, într-o corabie cu pupa de aur şi pânze de purpură umflate de vânt în vreme ce vâslaşii dezmierdau apa cu lopeţi de argint, mânuite în ritmul muzicii de flaut, acompaniate de cimpoaie şi lăute. Cleopatra însăşi stătea culcată sub un baldachin ţesut cu fir de aur, înveşmântată ca Afrodita aşa cum o vedem înfăţişată în picturi, iar de-o parte şi de alta, ca să întregească tabloul, erau băieţaşi îmbrăcaţi asemenea cupidonilor, care o răcoreau făcându-i vânt cu evantaiele. În loc de marinari, pe corabie erau cele mai frumoase dintre slujitoarele ei, purtând veşminte de Nereide, care sunt zâne ale apelor, şi de Graţii, unele stând la timonă, altele, la otgoanele pânzelor, în vreme ce miresme minunat de dulci şi de suave ieşeau din potire fără de număr şi pluteau, răspândindu-se de la corabie până către maluri. Mulţime mare de oameni însoţea acest alai regesc, unii urmând-o pe regină de-a lungul celor două maluri ale apei încă de la izvoare, iar alţii veniţi în grabă din cetatea Tarsus ca să vadă ce se petrecea. Treptat, mulţimea adunată în piaţă, unde Antoniu stătea în jilţul său imperial şi o aştepta pe regină, s-a împuţinat până când el a rămas singur şi din toate părţile se spunea că zeiţa Afrodita venea să ospeţească la zeul Dionysos, spre fericirea Asiei. Apoi Antoniu i-a trimis solie ca s-o poftească la cină, dar ea i-a răspuns că se cuvenea mai degrabă să vină să cineze el la ea, şi cum el dorea să-şi arate curtenia şi bunăvoinţa, a primit şi s-a dus. A văzut că pregătirile făcute pentru el erau de o măreţie nespusă, dar cel mai tare s-a minunat de mulţimea fără număr a luminilor. Se zice că erau atât de multe, coborâte din tavan şi ieşite din toate părţile, şi puse şi adunate în forme ordonate, îmbinându-se laolaltă unele în pătrate, altele în cercuri, încât dădeau naştere unei privelişti strălucitoare, nemaivăzute vreodată, spre desfătarea ochilor vreunul om.

  VIAŢA LUI ANTONIU, PLUTARH, CIRCA 46-120 D. HR.

  Armele secrete ale Dianei erau simbolurile şi imaginile, cărora le acorda o mare atenţie. Încă de la începutul legăturii ei cu Henric, desenase o monogramă, care împletea iniţiala ei cu a lui, pentru a simboliza iubirea ce îi unea. Ideea a avut un efect magic: Henric a pus această emblemă oriunde a putut: pe veşmintele lui regale, pe monumente, pe zidurile bisericilor, pe faţada Luvrului, care, pe atunci, era reşedinţa pariziană a suveranilor Franţei. Culorile favorite ale Dianei erau albul şi negrul, singurele în care se îmbrăca şi, ori de câte ori se putea, emblema avea drept fond această alăturare cromatică. Toată lumea recunoştea simbolul şi semnificaţia lui. La scurt timp după urcarea lui Henric pe tron, însă, Diana a mers şi mai departe – s-a hotărât să se identifice cu zeiţa romană al cărei nume îl purta. Diana era zeiţa vânătorii – sport şi distracţie tradiţională a monarhilor şi, totodată, pasiune statornică a regelui. Nu mai puţin important este şi faptul că în arta Renaşterii, această zeiţă simboliza puritatea şi castitatea. Pentru o femeie ca Diana