— Nu sunt o ciudăţenie, spuse Lily. E o răutate să spui aşa ceva.

— Acolo te duci, continuă Petunia încântată peste măsură,  la o şcoală specială pentru ciudaţi. Tu şi cu băiatul Plesneală... nişte anormali, asta sunteţi. Foarte bine că o să fiţi ţinuţi departe de oamenii normali. E pentru siguranţa noastră.

Lily aruncă o privire spre părinţii ei, care se uitau în jur pe peron, părând să se simtă foarte bine, sorbind scena din priviri.  Apoi se uită din nou la sora ei şi spuse cu o voce joasă şi aprigă:

— Nu credeai că era o şcoală pentru ciudaţi când i-ai scris directorului şi l-ai implorat să te primească.

Petunia se făcu roşie ca focul.

— Să-1 implor? Niciodată!

— Am citit ce ţi-a răspuns. A fost foarte amabil.

— Nu ar fi trebuit să citeşti, şopti Petunia. Era a mea, cum  ai putut să... Lily se dădu de gol când se uită pe furiş spre Plesneală, care stătea în apropiere. Petunia rămase cu respiraţia  tăiată.

— A găsit-o băiatul ăla! Tu şi cu băiatul ăla mi-aţi umblat  prin lucruri!

— Nu, nu ţi-am umblat prin lucruri!  Lily era acum în defensivă.

— Severus a văzut plicul şi nu i-a venit să creadă că un  încuiat a putut să ia legătura cu Şcoala Hogwarts, atâta tot!  Spune că trebuie să fie vrăjitori care lucrează sub acoperire la  poştă, care se ocupă de...

— Se pare că vrăjitorii îşi bagă nasul peste tot! spuse Petunia, cate acum era la fel de palidă pe cât fusese de

îmbujorată puţin mai înainte. Monstrule. O scuipă pe sora ei şi  plecă în grabă spre locul unde stăteau părinţii lor.

Scena se risipi din nou. Plesneală mergea repede de-a lungul  culoarului din Expresul de Hogwarts, în timp ce trenul huruia  prin peisajul rural. Se îmbrăcase deja cu roba de şcoală,  profitând probabil de prima ocazie de a scăpa de hainele oribile de încuiaţi pe care le purtase. Se opri în sfârşit în faţa unui  compartiment în care vorbeau nişte băieţi gălăgioşi. Lily stătea  ghemuită pe unul dintre locurile de la fereastră, cu faţa lipită de geam. Plesneală deschise uşa de la compartiment şi se aşeză  vizavi de Lily. Aceasta îi aruncă o privire şi apoi se uită din nou pe geam. Plânsese.

— Nu vreau să vorbesc cu tine, spuse ea cu o voce sugrumată.

— De ce?

— Tuney mă u-urăşte. Pentru că am văzut scrisoarea ei de la Dumbledore.

— Şi ce dacă?

Ii aruncă o privire plină de antipatie.

— Este sora mea!

— Este doar o... dar se opri la timp, Lily nu îl auzise, fiind ptea ocupată să se şteargă la ochi fără să fie observată.

— Dar mergem! spuse el, neputând să îşi ascundă  entuziasmul din glas. Chiar se întâmplă! Mergem la Hogwarts!  Lily încuviinţă din cap, ştergându-se la ochi, şi surâse.

— Ar fi bine să fii la Viperini, spuse Plesneală, încurajat de faptul că se mai înveselise puţin.

— La Viperini?

Unul dintre băieţii din compartiment, care până atunci nu arătase niciun interes faţă de Lily sau Plesneală, întoarse capul  când auzi cuvântul acela şi Harry, care se concentrase doar  asupra celor doi de la geam, îşi văzu tatăl: era slab, brunet ca şi  Plesneală, dar avea aerul greu de definit al unui copil bine îngrijit, poate chiar adorat, care lui Plesneală îi lipsea în mod izbitor.

— Cine ar vrea să fie la Viperini? Eu cred c-aş pleca, tu nu?  îl întrebă James pe băiatul care stătea tolănit pe locurile de vizavi de el şi Harry fu şocat să vadă că era chiar Sirius.

Sirius nu zâmbi.

— Toată familia mea a fost la Viperini, spuse el.

— La naiba, spuse James, şi eu care credeam că erai de treabă! Sirius rânji.

— Poate că o să întrerup tradiţia. Tu unde te-ai duce, dacă

ai putea să alegi?

James ridică o sabie invizibilă.

— „Bravi Cercetaşi, veţi şti prin curaj şi nobleţe să uimiţi  multe alese feţe! ". Ca tata.

Plesneală scoase un icnet, dezaprobator. James se întoarse spre el.

— Ai vreo problemă cu asta?

— Nu, spuse Plesneală, deşi umbra rânjetului de pe chipul  său sugera altceva. Dacă preferi să ai muşchi, în loc să ai  minte...

— Tu unde speri să ajungi, dacă tot pari să nu ai nici una,  nici alta? interveni Sirius. James râse în hohote. Lily se ridică,  destul de îmbujorată, şi se uită la James şi la Sirius cu  antipatie.

— Hai, Severus, să găsim alt compartiment.

— Oooooo...

James şi Sirius îi imitară tonul superior. James încercă să îi  pună piedică lui Plesneală, când trecu prin faţa lui.

— Pa, pa, Smiorcăitus! strigă o voce, în timp ce uşa  compartimentului se trânti. Scena se dizolvă încă o dată.

Harry era chiar în spatele lui Plesneală, în timp ce stăteau cu faţa spre mesele caselor, luminate de lumânări şi pline de elevi atenţi. Atunci, se auzi vocea profesoarei McGonagall:

— Evans, Lily! Harry o privi pe mama sa mergând cu paşi  nesiguri şi luând loc pe taburetul instabil. Profesoara  McGonagall îi puse Jobenul Magic pe cap şi acesta strigă  „Cercetaşi! ", la doar o fracţiune de secundă după ce atinse părul roşcat închis. Harry îl auzi pe Plesneală scoţând un mic  mormăit. Lily îşi dădu jos jobenul, i-1 dădu înapoi profesoarei  McGonagall şi apoi se duse repede spre Cercetaşii care aclamau, dar, în timp ce mergea, se uită peste umăt la  Plesneală şi sutâse trist. Harry îl văzu pe Sirius dându-se într-o  parte pe bancă, pentru a-i face loc. Lily se uită la el şi păru să îl  recunoască din tren, îşi încrucişa braţele şi îi întoarse spatele hotărâtă. Repartiţia continua. Harry privi cum Lupin,  Pettigrew şi tatăl său li se alăturară lui Lily şi Sirius, la masa Cercetaşilor. Până la urmă, mai rămăseseră de sortat doar  doisprezece elevi şi profesoara McGonagall strigă: „Plesneală".  Harry merse cu el spre taburet, privindu-1 cum îşi puse jobenul pe cap. „Viperini! " strigă Jobenul