Cred c-ar fi putut s-o facă-n felul ăsta și cred că nu-i lipsește nici sîngele rece ca s-o facă. Faptu’ că e drăguță n-are nici un fel de importanță. Am mai cunoscut și altă dată dame drăguțe care și-au expediat tipii pe lumea cealaltă – și care au mai scăpat și basma curată pe deasupra!

Am înaintat pe șosea o bună bucată și fără grabă, iar la distanță, scăldată de lumina lunei, îmi apare drept în față conacul Altmira cu zidurile ei albe. Mă-ntreb dacă Periera l-a livrat pe tipul ăla Fernandez la locuința sa și mă-ntreb cum s-o mai fi simțind celălalt individ, Maloney. Se pare că Henrietta i-a căzut cu tronc la inimă lu’ Maloney ăsta. Am observat după felu-n care se uita la ea. Avea privirea aia cam zurlie pe care-o capătă un tip cînd încep să i s-aprindă călcîiele după o femeiușcă și mă gîndesc c-ar face bine să fie prudent cu Henrietta. Cred că ea ar fi-n stare să-l și fraierească, dac-ar vrea. Poate că se folosește de el ca să-l facă gelos pe Fernandez – nu poți ști niciodată cu femeile.

Trec prin fața conacului, ocolesc ș-o iau destul de-ncet prin spatele clădirii. Încep să devin curios. Mă-ntreb dacă l-au scos pe Sagers din sacu-n care era băgat în frigider și dacă l-au îngropat undeva în deșert. Cred că treaba asta s-a făcut destul de devreme, ieri de dimineață.

Și pentr-un motiv oarecare, ce-mi rămîne obscur, simt c-aș vrea s-arunc o privire. Am un fel de presimțire în chestia asta, și cînd mi se-ntîmplă să am o presimțire, întotdeauna mă conduc după ea.

Opresc mașina în spatele unui zid din chirpici, vechi și ruinat, care merge-n prelungire de la capătu’ garajului, ridic ochii spre ferestre și mătur cu ochii întreaga clădire. Nu văd nici un fel de lumini și nu s-aude nici un zgomot. Rămîn în umbră și mă strecor pe lîngă zid pîn-ajung în dreptu’ ferestrelor de pe partea ringului de dans și-n mai puțin de două minute sînt înăuntru.

Sala e-ntunecată, numai ici-colo luna aruncă pete mari de lumină. Ciulesc urechile, da’ n-aud nici un zgomot, așa că merg tiptil pînă la bar, trec peste el și mă pun pe lucru ca să deschid ușa cămării din spatele barului. Cedează și intru. După ce-am închis ușa, aprind bateria pe care am luat-o cu mine din mașină și mă-ndrept către frigidere. Le deschid p-amîndouă și constat că Sagers a dispărut. M-așteptam să nu-l mai găsesc, pentru că cel care l-a curățat avea, probabil, de gînd să-l și care d-aici, înainte de-a se redeschide clubu’.

Pe-un raft, în colț, de partea cealaltă, sînt niște sticle. Mă duc acolo și le examinez; văd că una-i o sticlă de rachiu mexican, care fusese deschisă. M-așez pe-o ladă și trag o dușcă din sticla asta și cu toate că rachiul e-al dracului de tare, tot e mai bine așa decît fără băutură.

Stau cu sticla-n mînă, plimb lumina jur-împrejur și mă mir de ce-am simțit nevoia asta de-a reveni să văd dacă l-au îndepărtat pe Sagers. Era un lucru pe care trebuia să fi știut c-o să-l facă. În timp ce mă gîndesc la asta, lumina se oprește în colț asupra unei lăzi de gunoi. De sub capac se vede ieșind ceva care seamănă cu colțul unei scrisori, Mă duc pîn-acolo, ridic capacu’ și-ncep să examinez resturile dinăuntru. În lada asta se găsesc tot felu’ de vechituri pe care le-ntorc cu picioru’.

Deodată-ntorc ceva asemănător c-o fotografie care-a fost ruptă-n două. Scot afară cele două bucăți și le potrivesc laolaltă. Poza a fost tăiată dintr-un ziar și dedesubtul ei pot să văd titlu’ destul de șters, fiindcă fusese-ndoit.

Iau cu mine poza și mă-ntorc la ladă, pe care m-așez iarăși, ca s-o privesc la lumina bateriei. Îmi face impresia că l-am mai văzut undeva pe tipu’ din poză. Da’ ce-am mai tresărit pe urmă! Stau și văd că-i o fotografie de-a mea tăiată dintr-un ziar. Netezesc titlul și-l citesc. Scrie „Portretul unui detectiv, Instantaneu exclusiv al lui Lemuel H. Caution, agentul federal care a arestat banda hoților de copii a lui Yelltz”.

Apoi îmi amintesc. Asta-i o fotografie de-a mea apărută în Chicago Times acum doi ani, după ce-am rezolvat cazul Yelltz. Mi-aduc aminte ce furios am fost cînd mi-au pus mutra-n ziar ca să mă poată recunoaște toți tîlharii de la prima vedere.

Într-o parte a pozei, pe marginea albă a ziarului stă scris ceva. Privesc mai îndeaproape. Scrie „Ăsta-i tipul”.

M-am lămurit. Acum încep să-nțeleg unele lucruri. Se pare că cineva a trimis fotografia mea aici și a scris pe ea „Ăsta-i tipul” pentru ca altcineva să mă recunoască cînd voi ajunge. Cred că poza a trimis-o cineva din New York, care știa că mi se-ncredințase cazul, astfel ca indivizii d-aici să știe că urmează să se-ntîmple ceva.

Va să zică ăsta-i motivu’ pentru care l-au omorît pe Sagers! Mă pocnește ca un glonț. Cînd am apărut la conacul Altmira pentru prima oară, ăștia știau cine sînt. Jocu’ meu cu Sagers nu i-a păcălit. Așadar și-au dat seama el lucrează cu mine, iar cînd le-a spus în noaptea aia că pleacă la Arispe, așa cum ne vorbisem, l-au achitat. Au crezut că știe ceva mai mult decît arată și nu voiau să riște.

Mai trag un gît de tequila și-ncerc să mă concentrez un pic. Cine-ar putea fi individu’ care-a decupat poza ș-a trimis-o aici pentru ca ăștia să m-aștepte. Nu s-ar putea să fie același individ care s-a obosit să-mi scrie bilețelul anonim la New York, ca să mă trimită-ncoa’ după scrisorile pe care le avea Henrietta? Mă prind că s-ar putea.

Individul ăsta știe de scrisori. Le potrivește ca să mă facă să viu după ele aici. Făcînd așa, știe că trebuie să-mi dea prin cap ideea că Henrietta asta l-a curățat pe Granworth Aymes și-și mai dă și osteneala să trimită cuiva o poză aici, ca ăștia să știe cine