— Nu, spuse Plesneală, privind siluetele lui Fleur şi Roger,  care se îndepărtau. Nu sunt un laş.

— Nu, încuviinţă Dumbledore. Eşti, de departe, un om mult maicurajos decât Igor Karkaroff. Ştii, câteodată... cred că  Sortarea are loc prea devreme... Plecă, lăsându-l pe Plesneală  cu o expresie şocată. Acum, Harry stătea din nou în biroul  directorului. Era noapte şi Dumbledore stătea aplecat într-o  parte, în scaunul ca un tron din spatele biroului, părând să fie doar pe jumătate conştient. Mâna dreaptă atârna pe lângă  scaun, înnegrită şi arsă. Plesnealămurmura incantaţii, cu bagheta îndreptată spre încheietură, în timp ce cu mâna stângă  răsturnă un pocal cu o poţiune aurie în gura lui Dumbledore.  După câteva clipe, Dumbledore clipi şi deschise ochii.

— De ce, spuse Plesneală direct, de ce ţi-ai pus inelul acela?  Este blestemat, trebuie să îţi fi dat seama. De ce te-ai atins de el? Inelul lui Dorlent Gaunt se afla pe birou, în faţa lui Dumbledore. Era crăpat, şi sabia lui Cercetaş era lângă el. Dumbledore se strâmbă.

— Am fost... nesăbuit. O tentaţie periculoasă...

— Ce tentaţie?

Dumbledore nu răspunse.

— Este un miracol că ai reuşit să te întorci aici! Plesneală  părea mânios. Inelul acela purta un blestem nespus de puternic, tot ce putem spera este să îl blocăm într-un singur loc. Pentru moment, l-am izolat într-o mână...

Dumbledore ridică mâna înnegrită, de acum inutilă, şi o examina cu expresia cuiva căruia îi fusese arătat un obiect rar foarte interesant.

— Te-ai descurcat foarte bine, Severus. Cât crezi că mai am  de trăit? Dumbledore vorbea pe un ton detaşat, de parcă ar fi  întrebat cum avea să fie vremea. Plesneală ezită, dar apoi zise:

— Nu pot să-mi dau seama. Poate un an. O asemenea vrajă  nu poate fi amânată la nesfârşit. Până la urmă, se va răspândi,  este genul de blestem care devine mai puternic odată cu  trecerea timpului. Dumbledore zâmbi. Tocmai aflase că mai  avea cel mult un an de trăit, dar nu părea aproape deloc  îngrijorat.

— Sunt norocos, deosebit de norocos să te am, Severus.

— Dacă m-ai fi chemat puţin mai repede, poate aş fi putut să fac mai mult, să îţi dau mai mult timp! spuse Plesneală  furios. Se uită la inelul crăpat şi la sabie.

— Credeai că, dacă aveai să distrugi inelul, avea să se ridice şi blestemul?

— Ceva de genul ăsta... a fost o nebunie, desigur... spuse Dumbledore. Făcu un efort şi se îndreptă în scaun.

— Ei, acum se cere o abordare mult mai directă.

Plesneală păru complet bulversat. Dumbledore zâmbi.

— Mă refer la planul Lordului Cap-de-Mort în privinţa mea.  Planul său de a-l pune pe bietul băiat Reacredinţă să mă ucidă.  Plesneală luă loc pe scaunul pe care Harry stătuse de atât de multe ori, în faţa biroului lui Dumbledore. Harry îşi dădu seama că voia să mai spună ceva despre mâna blestemată a lui  Dumbledore, dar acesta o ridică, refuzând politicos să mai  discute despre acest subiect. Incruntându-se la cele auzite,  Plesneală răspunse:

— Lordul întunecat nu se aşteaptă ca Draco să reuşească.  Este doar o pedeapsă pentru cele mai recente eşecuri ale lui  Lucius. O tortură lentă asupra părinţilor lui Draco, în timp ce îl  vor privi eşuând şi plătind pentru aceasta.

— Pe scurt, băiatul a fost condamnat la moarte la fel de sigur ca şi mine, spuse Dumbledore. Acum, m-am gândit că cel  căruia îi va reveni în mod firesc sarcina, după ce va eşua Draco,  eşti tu, nu-i aşa? Urmă o scurtă pauză.

— Cred... că acesta este planul Lordului întunecat.

— Lordul Cap-de-Mort intuieşte un moment, în viitorul  apropiat, când nu va mai avea nevoie de un spion la Hogwarts?

— Crede că şcoala va ajunge cât de curând în mâinile lui,  da.

— Şi, dacă va ajunge în mâinile lui, spuse Dumbledore, ca şi  când ar fi ţinut un discurs, îmi dai cuvântul tău că vei face tot ce îţi stă în putere pentru a-i proteja pe elevii de la Hogwarts?  Plesneală încuviinţă rigid din cap.

— Bun... Acum... Prioritatea ta numărul unu va fi să  descoperi ce pune la cale Draco. Un adolescent speriat este un  pericol atât pentru el, cât şi pentru alţii. Oferă-i ajutor şi  îndrumare, ar trebui să accepte, te place...

— ... mult mai puţin de când tatăl său a căzut în dizgraţie.  Draco dă vina pe mine, crede că am uzurpat poziţia tatălui său.

— Să încerci, totuşi. Nu îmi fac griji pentru mine însumi, cât pentru victimele colaterale ale planurilor care i-ar putea trece prin minte băiatului. Desigur, în cele din urmă nu există decât  o singură cale pentru a-1 salva de furia Lordului Cap-de-Mort.  Plesneală ridică din sprâncene şi spuse pe un ton sarcastic:

— Ai de gând să îl laşi să te omoare?

— Bineînţeles că nu. Tu trebuie să fii cel care să mă omoare.  Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de un ţăcănit ciudat.  Phoenixul Fawkes ciugulea dintr-o bucăţică de carapace de sepie.

— Şi vrei să o fac acum? întrebă Plesneală, pe un ton foarte ironic. Sau vrei să-ţi mai acord câteva clipe, ca să compui un  epitaf?

— Ah, nu chiar acum, spuse Dumbledore zâmbind.

Îndrăznesc să afirm că momentul va sosi cât de curând. Dat  fiind ce s-a întâmplat în noaptea aceasta, arătă spre mâna  uscată, putem fi siguri că se va întâmpla până într-un an de acum înainte.

— Dacă nu te deranjează să mori, spuse Plesneală pe un ton aspru, de ce nu îl laşi pe Draco să o facă?

— Sufletul acelui băiat a suferit şi aşa destule lovituri, spuse Dumbledore. Nu aş vrea să fie sfâşiat din cauza mea.

— Şi cu sufletul meu cum rămâne? Cu al meu?

— Numai tu ştii dacă sufletul tău va avea de suferit dacă vei  ajuta un bătrân să evite dureri şi umilinţe, spuse Dumbledore.  Iţi cer această mare favoare, Severus, pentru că moartea va veni  după mine la fel de sigur cum Tunurile din Chudley vor termina  pe ultima poziţie campionatul din anul acesta. Recunosc