Respira încet şi adânc, iar gura şi gâtul îi erau complet uscate,  la fel ca şi ochii.

Trădarea lui Dumbledore aproape că nu însemna nimic.  Bineînţeles că planul fusese mai amplu, numai că Harry îşi  dădea seama acum că fusese, pur şi simplu, prea prea prost ca  să vadă. Nu puseseniciodată sub semnul întrebării faptul că  Dumbledore dorea ca el sătrăiască. Acum înţelegea că durata  vieţii sale fusese determinatădintotdeauna de cât de mult avea  să-i ia să distrugă Horcruxurile.Dumbledore îi transmisese lui  sarcina de a le elimina şi el fusese ascultător şi continuase să  sfătâme încet legăturile cu viaţa, nu numai ale lui Cap-de-Mort,  ci şi ale lui! Ce chestie elegantă şi drăguţă să nu mai irosească alte vieţi, ci să îi încredinţeze periculoasa sarcină băiatului care fusese deja consemnat pentru sacrificare şi a cărui moarte nu  va însemna o tragedie, ci o altă lovitură dată lui Cap-de-Mort.

Şi Dumbledore ştiuse că Harry nu avea să dea înapoi, că  va continua până la sfârşit, chiar dacă era vorba despre sfârşitul său, pentru că făcuse marele efort să îl cunoască, nu-i  aşa? Dumbledore ştia, la fel cum ştia şi Cap-de-Mort, că Harry  nu va lăsa pe nimenialtcineva să moară în locul lui acum, când descoperise că îi stătea în putere să îi pună capăt. Imaginea lui  Fred, Lupin şi Tonks zăcândfără suflare în Marea Sală i se strecură în minte cu forţa şi, pentru o clipă, rămase fără aer.  Moartea era nerăbdătoare... Dar Dumbledore îl supraestimase.  Eşecul se făcuse simţit: şarpeleera încă în viaţă. Mai rămânea  un Horcrux care să-1 lege pe Cap-de-Mort de viaţă, chiar şi  după ce Harry ar fi fost ucis. Într-adevăr, aceasta i-ar fi făcut sarcina mai uşoară altcuiva. Se întreba cine ar fi putut să o  facă... Ron şi Hermione ar şti ce e de făcut, desigut.

Acesta era motivul pentru care Dumbledore dorise ca el să  se încreadă total în alte două persoane... ca în cazul în care destinul lui avea să sfârşească prea devreme, ei să poată duce totul la capăt. Asemenea picăturilor de ploaie pe un geam rece,  gândurile acestea cotropeau învelişul dur al adevărului  incontestabil, şi anume că trebuia să moară. Trebuie să mor.  Trebuie să se termine. Ron şi Hermione păreau foarte departe de el, într-o ţară de peste mări şi ţări; simţea că se despărţise de ei cu mult timp în urmă. N-avea de gând să-şi ia rămas-bun şi  nici să le dea vreo explicaţie; era absolut hotărât. Aceasta era o  călătorie pe care nu o puteau face împreună şi încercările lor de a-l împiedica l-ar fi costat clipepreţioase. Se uită la ceasul  ponosit din aur pe care îl primise la aniversarea a şaptesprezece ani. Ttecuse aproape o jumătate de oră din timpul pe care i-1  acordase Cap-de-Mort pentru a se preda. Se ridică. Inima îi  bătea în coşul pieptului ca o pasăre ţinută în chingi. Poate că  ştia că nu mai avea mult timp la dispoziţie, poate că se hotărâse să bată acum cât pentru o viaţă întreagă, înainte de a o ajunge sfârşitul. Închise uşa biroului fără să se uite înapoi. Castelul era  pustiu. Se simţea ca o fantomă, în timp ce mergea singur prin  el, de parcă deja ar fi murit. Oamenii din portrete lipseau în  continuare din ramele lor, locul în întregime era neobişnuit de inert, ca şi cum toată viaţa din el se concentrase în Marea  Sală, unde erau înghesuiţi morţii şi cei care îi jeleau.

Harry îşi puse Pelerina Invizibilă şi coborî mai multe etaje, ajungând, în sfârşit, pe scara din marmură care ducea spre holul de la intrare. Poate că o părticică din el speţa să fie descoperit, să  fie văzut, oprit, dar pelerina era impenetrabilă, perfectă, ca de fiecare dată, şi astfel ajunse uşor la uşa dublă de la intrare.  Atunci, Neville fu cât pe ce să dea peste el. El şi încă cineva aduceau un cadavru de pe domeniu. Harry se uită în jos şi simţi  încă o lovitură puternică în stomac: Colin Creevey, deşi minor,  trebuiasă se fi strecurat înapoi, la fel ca şi Reacredinţă, Crabbe şi Goyle.  Moartea îl chircise încă şi mai tare.

— Ştii ceva? Mă descurc singur, Neville, spuse Oliver Baston, punându-l pe umăr pe Colin şi ducându-l în Marea  Sală. Neville se sprijini pentru o clipă de cadrul uşii şi îşi ştetse fruntea cu dosul palmei. Arăta ca un bătrân. Apoi coborî iarăşi  treptele, în noapte, pentru a recupera alte trupuri neînsufleţite.  Harry aruncă o ultimă privire spre intrarea în Marea Sală. Oamenii se mişcau într-o parte şi în alta, încercând să se aline unii pe alţii, bând, îngenunchind lângă morţi, dar nu era nici  urmă de ceipe care îi iubea, nici urmă de Hermione, Ron, Ginny  sau vreun altWeasley, nici urmă de Luna. Simţea că ar fi dat tot timpul care îimai rămăsese pentru a putea să-i mai vadă o singură dată, dar atunci ar mai fi avut oare puterea de a-şi  întoarce privirea? Era mai bine aşa. Coborî treptele şi ieşi în  întuneric. Era aproape patru dimineaţa şi domeniul inert părea  să îşi ţină respiraţia, aşteptând să vadă dacă el chiar putea face ceea ce trebuia să facă. Harry se duse spre Neville, care stătea  aplecat deasupra unui alt cadavru.

— Neville.

— La naiba, Harry, era cât pe ce să mor de inimă!

Harry îşi dăduse jos pelerina; ideea îi venise din senin, din

dorinţa de a fi absolut sigur.

— Ce faci aici, singur? întrebă Neville suspicios.

— Totul face parte din plan, spuse Harry. Trebuie să fac  ceva. Neville, fii atent...

— Harry!

Neville păru dintr-odată speriat.

— Harry, doar nu ai de gând să te predai?

— Nu, minţi Harry cu seninătate. Sigur că nu... este votba despre altceva. Dar s-ar putea să dispar un pic. Neville, ştii de şarpele lui Cap-de-Mort? Are un şarpe enorm... Îi spune Nagini.

— Am auzit, da... ce-i cu el?

— Trebuie ucis. Ron şi Hermione ştiu asta, dar în cazul în  care ei nu... Gândul că ceva atât de