În ceea ce priveşte jocul simbolurilor, lucrurile se schimbă odată cu epoca. Este puţin probabil să ai posibilitatea de a poza în „rege-soare” ori să te învălui în mantia de castitate a zeiţei Diana. Există, însă, căi indirecte prin care te poţi „conecta” la acest gen de simboluri. Şi, desigur, îţi rămâne şansa de a-ţi inventa propria ta mitologie, combinând şi asociindu-ţi figuri aparţinând istoriei mai recente, personalităţi care, în mod cât se poate de convenabil pentru tine, au trecut în lumea veşniciei, dar deţin o mare capacitate de „iradiere emoţională” asupra opiniei publice. Scopul este să-ţi formezi o aureolă, o prezenţă pe care, om obişnuit la înfăţişare aşa cum eşti, nu ai forţa să ţi-o creezi. Prin ea însăşi, nici Diana de Poitiers nu dispunea de atâta putere magnetică – era o fiinţă omenească asemenea celor mai mulţi dintre noi. Datorită simbolului, însă, s-a ridicat mai presus de semenii de rând şi şi-a construit o aparenţă de divinitate.

  Utilizarea simbolurilor seamănă întrucâtva cu eleganţa „codului” de conduită al curteanului, întrucât acestea sunt aproape întotdeauna mai subtile decât claritatea brutală a cuvintelor. Psihoterapeutul Milion H. Erickson, de exemplu, căuta mereu simboluri şi imagini apte să-i înlesnească pacientului o comunicare mai complexă decât ar fi fost realizabilă prin exprimarea verbală. Dacă avea de-a face cu o persoană aflată într-un stadiu avansat ai suferinţei psihice, nu o chestiona direct, ci obişnuia să abordeze subiecte aparent neînsemnate, cum ar fi, de exemplu, o călătorie cu maşina prin deşertul Arizona, stat în care locuia şi practica el însuşi prin anii 1950. În cursul descrierii, se oprea asupra unui simbol potrivit pentru maladia pe care bănuia că o are pacientul. Dacă acesta se simţea, să zicem, izolat, doctorul Erickson începea să vorbească despre un copac singuratic de esenţă tare şi despre cum solitudinea îl făcea să se afle fără apărare în bătaia vijeliei. Stabilind o conexiune emoţionată cu copacul-simbol, pacientul devenea mai deschis şi mai uşor de sondat.

  Foloseşte-te de puterea simbolurilor pentru a aduna în jurul tău, a anima şi a spori coeziunea trupelor sau echipei tale. În timpul rebeliunii îndreptate împotriva regelui Franţei, în 1648, cei loiali coroanei îşi discreditau adversarii răsculaţi comparându-i cu praştiile (în franceză, frondes) cu care băieţaşii băgau frica în băieţii mai mari. Cardinalul de Retz a decis atunci să transforme batjocura în simbol: rebeliunea a început să se autointituleze Frondă, iar rebelii, frondeuri. Şi-au luat obiceiul să-şi pună la pălărie cocarde care simbolizau praştia, iar numele acesteia a devenit însăşi parola şi strigătul lor de luptă. Fără ea, rebeliunea s-ar fi stins, poate, încetul cu încetul. Ai întotdeauna grijă să găseşti un simbol capabil să-ţi reprezinte cauza – cu cât asociaţiile generate sunt mai adânc emoţionale, cu atât mai bine.

  Modalitatea cea mai eficientă de a utiliza imagini şi simboluri este aceea de a le structura în câte un „spectacol” care să ia ochii oamenilor şi să le abată gândurile de la realitatea neplăcută. Nu e greu deloc: semenii noştri iubesc tot ceea ce este grandios, spectaculos şi exagerat. Fă apel la emotivitatea lor şi se vor îmbulzi să le vadă. Ochii sunt calea cea mai scurtă spre inimă.

  Imagine:

  Crucea şi soarele. Răstignirea şi strălucirea înseşi. Când una se suprapune celeilalte, ia chip o nouă realitate – o putere nouă suie către zenit. Simbolul pur explicaţiile sunt de prisos.

  Ultimul cuvânt:

  Oamenii se lasă întotdeauna orbiţi de înfăţişarea uşuratică a lucrurilor. [.] [Principele] ar trebui ca la timpul cuvenit, în cursul anului, să le dea oamenilor o preocupare şi să-i distreze cu serbări şi spectacole.

  (Niccolo Machiavelli, 1469-1527)

  CONTRAARGUMENT.

  Dacă ignori valoarea imaginilor şi simbolurilor, drumul spre putere îţi este închis. Această lege nu admite contraargument.

  LEGEA.

  GÂNDEŞTE CA TINE, DAR POARTĂ-TE CA TOŢI CEILALŢI.

  ARGUMENT.

  Dacă îi şochezi pe oameni afişând atitudini „contra curentului”, idei nonconformiste şi un stil „neortodox”, se va crede că ţii să faci pe grozavul şi că îi dispreţuieşti. Vor găsi o cale de a te pedepsi pentru că îi pui într-o situaţie de inferioritate. Este mult mai bine să te raliezi majorităţii şi să nu ieşi în evidenţă în acest mod. Nu îţi dezvălui originalitatea decât în faţa prietenilor mai toleranţi şi a celor dispuşi să-ţi aprecieze unicitatea.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În jurul anului 478 î. Hr., Sparta a trimis în Persia o armată la comanda căreia a fost pus tânărul aristocrat Pausanias. Cetăţile-state greceşti rezistaseră, nu cu mult timp în urmă, unei nimicitoare invazii a perşilor, iar acum Pausanias, împreună cu flota aliată a Atenei, primise misiunea de a-i pedepsi pe cotropitori şi de a recâştiga insulele şi cetăţile de pe coastă ocupate de duşmani. Atât atenienii, cât şi spartanii îi purtau un adânc respect lui Pausanias – se dovedise a fi un războinic neînfricat şi avea un fler special pentru spectaculos.

  Navigând cu o viteză uimitoare, grecii au cucerit Ciprul şi apoi au debarcat în Asia Mică (Hellespont), unde au cucerit cetatea ce mai târziu avea să poarte numele de Bizanţ (astăzi, Istanbul). După ce s-a văzut stăpân pe o parte din teritoriul imperiului persan, Pausanias a început să se comporte într-un fel care depăşea chiar şi stilul său teatral obişnuit; apărea în public cu părul pomădat, îmbrăcat în veşminte persane largi şi însoţit de o escortă alcătuită din soldaţi egipteni. Dădea banchete bogate, în timpul cărora adopta o poză de rege persan şi, asemenea unui monarh, cerea să fie distrat. A încetat să-şi mai întâlnească vechii prieteni, a luat legătura cu regele perşilor, Xerxes şi, în toate cele, se vedea că îşi însuşise comportamentul unui dictator asiatic.

  Era limpede că puterea şi gloria i se urcaseră la cap. Soldaţii săi, spartani şi atenieni deopotrivă, au crezut că Pausanias are o toană trecătoare – fusese dintotdeauna puţin cam bizar. Dar atunci când le-a aruncat în faţă cât dispreţ îi inspira felul de viaţă