simplu al grecilor şi l-a jignit pe ostaşul de rând, au început să simtă că mersese prea departe. Deşi nu exista nici o dovadă în acest sens, se răspândiseră zvonuri cum că îşi uitase de sine şi visa să devină un fel de Xerxes grec. Ca să evite riscul unei rebeliuni a armatei, Sparta l-a revocat de la comandă şi l-a rechemat în cetate.

  Cu toate acestea, Pausanias continua să se îmbrace după moda persană, chiar şi acasă, în Sparta. După câteva luni, a închiriat pe cheltuială proprie o triremă şi s-a întors în Hellespont, după ce le spusese compatrioţilor săi că avea de gând să lupte mai departe împotriva perşilor. În realitate, planurile sale erau cu totul altele – Pausanias îşi pusese în minte să devină conducătorul întregii Grecii şi, în vederea atingerii acestui scop, să-şi câştige sprijinul lui Xerxes însuşi. Spartanii l-au declarat duşman al cetăţii şi au trimis o corabie să-l captureze. S-a predat, convins că se va dezvinovăţi uşor de acuzaţia de trădare. În timpul procesului, a reieşit că, în calitate de comandant, şi-a jignit în repetate rânduri compatrioţii, între altele, ridicând monumente spre glorificarea propriului său nume şi nu al numelor acelor cetăţi ale căror trupe luptau alături de el, aşa după cum o cerea tradiţia. Totuşi calculase corect: în ciuda dovezilor că avusese contacte numeroase cu inamicul, spartanii au refuzat să azvârle în temniţă un atât de ilustru aristocrat şi i-au dat drumul.

  GÂNDEŞTE CA ELITELE, DAR VORBEŞTE CA MULŢIMEA.

  Este uşor să te expui primejdiei încercând să înoţi împotriva curentului. Doar un Socrate şi-ar putea îngădui aceasta. Dezacordul este socotit ofensiv întrucât presupune o condamnare a părerilor celorlalţi; numărul nemulţumiţilor creşte fie din pricina vreunei chestiuni ce a constituit obiectul oprobriului, fie a vreunei persoane care a lăudat-o. Adevărul este pentru cei puţini, eroarea este pe cât de obişnuită, pe atât de vulgară. Şi nici nu se va recunoaşte omul înţelept după ceea ce spune în mijlocul vulgului, căci acolo nu cu glasul său vorbeşte, ci cu acela al deşertăciunii universale, oricât i-ar condamna spusele, convingerile sale cele mai intime: înţeleptul ocoleşte împrejurările în care ar fi contrazis cu tot atâta silinţă cu câtă le ocoleşte pe acelea în care el însuşi ar contrazice pe alţii; dezaprobarea publică este astfel îndepărtată de ceea ce ar stârni-o prea lesne. Gândul este liber; el nu poate şi nu trebuie să fie supus constrângerii; retrage-te în sanctuarul tăcerii tale şi dacă uneori îţi îngădui să rupi tăcerea, fă-o numai în faţa celor puţini care sunt vrednici de încrederea ta.

  Baltasar Gracián, 1601-1658

  Considerându-se de acum invulnerabil, Pausanias a tocmit un emisar şi l-a trimis cu o scrisoare la Xerxes, dar solul a dus mesajul autorităţilor spartane. Acestea doreau să afle amănunte în plus, drept care l-au pus pe emisar să stabilească o întâlnire de taină cu generalul într-un templu unde să se poată ascunde ca să asculte discuţia de după un paravan. Ceea ce l-au auzit spunând le-a creat un adevărat şoc – nu îşi închipuiseră niciodată că un spartan nutrea atâta dispreţ şi vorbea cu atâta neobrăzare despre felul lor de viaţă. Au dat dispoziţii pentru arestarea imediată a lui Pausanias.

  Pe drum spre casă, acesta a prins de veste despre ceea ce tocmai se întâmplase. A dat fuga la un alt templu ca să se ascundă, dar a fost urmărit şi templul înconjurat de soldaţi. Pausanias a refuzat să se predea. Nedorind să facă uz de violenţă într-un asemenea lăcaş, autorităţile cetăţii nu au mai insistat şi l-au ţinut acolo, izolat, până când a murit de inaniţie.

  Bene vixit qui bene lăţuit – „Trăieşte bine cine se ascunde bine. „

  OVIDIU, CIRCA 43 Î. HR. – 18 D. HR.

  Comentariu.

  La prima vedere, s-ar spune că Pausanias se îndrăgostise de o altă civilizaţie decât cea căreia îi aparţinea, un fenomen vechi de când lumea. Nesimţindu-se în largul său în mijlocul ascetismului spartan, s-a lăsat sedus de dragostea perşilor pentru lux şi desfătări senzuale. A adoptat moda veşmintelor şi parfumurilor orientale ca pe o eliberare din chingile disciplinei şi simplităţii greceşti.

  Aceasta pare să se întâmple atunci când oamenii aleg o cultură diferită faţă de cea în care au fost crescuţi. Adeseori, însă, este vorba de altceva: îndrăgostindu-se de această nouă cultură, îşi manifestă dispreţul pentru a lor. Se folosesc de aparenţa de exotism ca să se detaşeze de vulgul care, fără a le pune vreodată în discuţie, respectă tradiţiile şi legile ţinutului de baştină – adică pentru a-şi arăta superioritatea. Altfel ar acţiona cu ceva mai multă demnitate şi i-ar respecta pe cei care nu le împărtăşesc aspiraţiile. Dar nevoia lor de a-şi sublinia unicitatea în mod atât de teatral le atrage dezaprobarea celor ale căror convingeri le contestă, este adevărat, indirect şi poate, subtil, dar nu mai puţin agresiv.

  Înţelepţii [ar trebui să fie] asemenea cuferelor cu fund dublu în care, deschise fiind, cei ce se uită, să nu vadă toate lucrurile care se găsesc înăuntru.

  SIR WALTER RALEIGH, 1554-1618

  După cum scria Tucidide despre Pausanias, „prin dispreţul său faţă de legi şi prin imitarea unui fel de viaţă străin, i-a făcut pe foarte mulţi să-l bănuiască de faptul că nu dorea să se supună regulilor obişnuite.” Culturile au norme ce reflectă secole întregi de convingeri şi idealuri împărtăşite. Nu te poţi aştepta să sfidezi toate acestea şi să scapi nepedepsit. Într-un fel sau altul, pedeapsa tot vine, fie şi numai prin izolarea în care te trezeşti – o situaţie în care eşti cu totul fără putere.

  Mulţi dintre noi, asemenea lui Pausanias, auzim ademenitoarea cântare de sirenă a exotismului, a atracţiei elementului străin. Temperează-ţi această dorinţă. Etalarea preferinţei pentru alte feluri de a gândi şi de a trai decât ale culturii tale va evidenţia intenţia ta de a-ţi demonstra superioritatea asupra alor tăi.

  RESPECTAREA LEGII.

  Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în Italia a izbucnit o violentă reacţie împotriva protestantismului Reformei. Aşa-numita Contrareformă şi-a creat propria