sa versiune a Inchiziţiei, care avea misiunea de a eradica toate devierile de la doctrina catolicismului. Printre victime s-a numărat şi Galileo Galilei, dar persecuţii încă şi mai mari a suferit un mare filosof, călugărul dominican Tommaso Campanella.

  Discipol al gânditorului materialist roman Epicur, Campanella nu credea nici în minuni, nici în rai şi iad. Biserica a răspândit aceste superstiţii, scria el, pentru a-şi păstra controlul asupra oamenilor de rând, întreţinându-le teama. Asemenea idei frizau ateismul, iar Campanella a făcut imprudenţa să şi le exprime deschis. În 1593, Inchiziţia l-a aruncat în temniţă pentru erezie. Şase ani mai târziu, a fost eliberat numai „pe jumătate”: avea să rămână închis într-o mănăstire din Neapole.

  Partea de sud a Italiei se afla, pe atunci, sub stăpânirea spaniolilor, iar la Neapole, Campanella s-a amestecat într-un complot ce urmărea alungarea acestora din peninsulă. Spera să pună bazele unei republici întemeiate pe noile sale idei asupra unei „cetăţi ideale” – utopia sa. Cu sprijinul inchizitorilor spanioli, cei italieni l-au prins şi l-au băgat iarăşi la închisoare. De data aceasta, l-au şi torturat, ca să descopere adevărata natură a convingerilor lui eretice: i-au aplicat teribila tortură numită la veglia: l-au ţinut suspendat de mâini, în poziţie ghemuită, la câteva degete deasupra unui scaun în care erau înfipte ţepuşe, una lângă alta. Victima nu putea rămâne în această poziţie şi, cu timpul, ajungea să se aşeze pe vârfurile ascuţite de metal, care îi sfâşiau carnea la cea mai mică atingere.

  În cursul acestor ani, Campanella a învăţat câte ceva despre putere. Perspectiva de a fi executat pentru erezie l-a determinat să-şi schimbe strategia: nu avea să renunţe la ideile sale – trebuia totuşi să le ascundă faţa cea adevărată.

  Ca să-şi salveze viaţa, Campanella s-a prefăcut nebun. I-a lăsat pe inchizitori să presupună că felul său de a cugeta izvora dintr-o boală a minţii pentru care el însuşi nu purta nici o vină. O vreme, torturile au continuat, ca să se vadă dacă nu cumva simula nebunia, dar în 1603, sentinţa i-a fost comutată în detenţie pe viaţă. Primii patru ani i-a petrecut în beciul unui donjon, ţintuit de perete cu lanţuri grele. În ciuda acestor condiţii cumplite, a continuat totuşi să scrie – deşi nu a mai comis imprudenţa de a da glas gândurilor sale în mod atât de liber ca mai înainte.

  Una dintre cărţile sale, Monarhia hispanică, susţinea ideea că Spania avea misiunea divină de a-şi extinde puterea în întreaga lume şi îi oferea regelui ei sfaturi de natura concretă a celor cuprinse în Principele lui Machiavelli, astfel ca suveranul să-şi îndeplinească sfânta sa menire. În ciuda autenticului interes pentru Machiavelli al autorului, volumul cuprinde idei complet diferite de ale florentinului. Monarhia hispanică a fost, de fapt, un şiretlic, o încercare cum nu se poate mai îndrăzneaţă de a-şi demonstra reconvertirea la modul tradiţionalist de gândire. Viclenia a prins: în 1626, după şase ani de la tipărirea cărţii, papa l-a scos pe filosof din temniţă.

  La scurt timp după aceea, Campanella a scris Înfrângerea ateismului, un atac la adresă liber-cugetătorilor, machiavellienilor, calviniştilor şi ereticilor de tot felul. Cartea este scrisă sub forma unor dialoguri, în care ereticii îşi exprimă convingerile şi acestea sunt combătute cu teze evidenţiind superioritatea catolicismului. Campanella revenise la matca Bisericii – această scriere a sa o demonstra cu claritate. Oare?

  CÂND S-AU PREFĂCUT APELE.

  Odată ca niciodată, Khidr, învăţătorul lui Moise, i-a dat omenirii un avertisment. Într-o anumită zi, a spus el, orice apă care nu va fi fost pusă deoparte, va dispărea de pe faţa pământului, apoi avea să fie înlocuită cu altfel de apă, care îi va scoate pe oameni din minţile lor.

  Numai un singur om a dat ascultare sfatului acesta, a strâns apă şi a dus-o într-un loc sigur, ca s-o păstreze şi apoi a aşteptat prefacerea apelor.

  În ziua anunţată, izvoarele au încetat să mai curgă, fântânile au secat, iar omul care ascultase de avertisment, văzând cele întâmplate, s-a întors în ascunzătoarea sa şi a băut din apa pusă deoparte. Când, din adăpostul său, a zărit apele reîncepând să curgă, a coborât printre fiii oamenilor. I-a văzut că gândeau şi se exprimau cu totul altfel ca înainte. Cu toate acestea, nu îşi aduceau aminte de nimic din câte se petrecuseră şi nici de avertismentul primit. Atunci când a încercat să le vorbească, şi-a dat seama că îl credeau nebun şi că îi arătau ostilitate sau compătimire, fără a-l putea înţelege.

  La început, nu s-a atins de apa cea nouă, ci se ducea în fiecare zi să bea din aceea strânsă în ascunzătoarea sa. În cele din urmă, însă, s-a hotărât să bea din apa preschimbată, pentru că nu mai putea îndura singurătatea în care ajunsese să trăiască din pricina felului său de a gândi şi de a se purta diferit de al celorlalţi. A băut din apa cea nouă şi a devenit ca şi ei. A uitat de propria sa provizie de apă şi semenii săi au început să-l privească de parcă ar fi fost nebun şi, în chip miraculos, s-ar fi însănătoşit.

  POVESTIRILE DERVIŞILOR, IDRIES SHAH, 1967

  Argumentele puse în gura ereticilor nu mai fuseseră niciodată exprimate cu atâta vervă şi prospeţime. Pretinzând că le înfăţişa punctul de vedere exclusiv pentru a-l combate, Campanella reconstituia, cu o uimitoare patimă, eşafodajul de idei ce atacau catolicismul. Când, de pe altă parte, trecea la expunerea opiniei sale, recurgea la limba de lemn a doctrinei şi la demonstraţii întortocheate. Concise şi sclipitoare, pledoariile ereticilor păreau cutezătoare şi sincere; lungi şi plictisitoare, cele ale catolicismului se vădeau depăşite şi neconvingătoare.

  Oamenii bisericii care citeau cartea o găseau ambiguă şi derutantă, dar nu o puteau declara eretică şi nici nu aveau motive să-l arunce pe autor, din nou, în temniţă. La urma urmei, apologia pe care o făcea el catolicismului uza exact de argumentele lor. Şi aşa, în anii următori, Înfrângerea ateismului a devenit biblia ateilor, machiavellienilor şi celorlalte feluri de liber-cugetători care îşi apărau