periculoasele lor idei recurgând la tezele pe care li le pusese în gură Campanella. Combinând etalarea vizibilă a conformismului cu exprimarea adevăratelor sale principii şi convingeri într-o formă accesibilă simpatizanţilor săi, Campanella a demonstrat că îşi învăţase lecţia.

  Comentariu.

  Confruntat cu persecuţii îngrozitoare, Campanella a conceput un plan strategic în trei puncte, prin care să-şi salveze viaţa, să scape din închisoare şi să-şi poată exprima, în continuare, ideile. Mai întâi, s-a prefăcut nebun, ceea ce, în Evul Mediu ca şi acum, eliminând factorul volitiv, îl elibera de responsabilitatea propriilor acţiuni – în cam acelaşi mod în care astăzi se pune totul în seama eredităţii. Etapa a doua: a scris o carte ce susţinea exact contrariul principiilor sale de căpătâi. În sfârşit, etapa a treia, cea mai strălucită, a constituit-o transmiterea acestor principii într-o formă deghizată. Şmecheria nu este nouă, dar dă rezultate spectaculoase: pretinzi că dezaprobi anumite idei periculoase, dar combătându-le, le prezinţi temeinic şi le impui atenţiei generale. Dai impresia că te raliezi curentului de gândire oficial (majoritar, predominant etc.), dar cine ştie să citească printre rânduri înţelege limpede ironia implicită. Eşti perfect „acoperit”.

  Inevitabil, anumite valori şi tradiţii ale societăţii îşi pierd, în timp, contactul cu realităţile concrete care le-au generat şi tind să devină agresive. Vor exista întotdeauna oameni incapabili să se supună unei atare oprimări şi care vor plămădi şi răspândi idei cu mult mai avansate decât gândirea epocii respective. Totuşi, aşa cum a învăţat pe propria sa piele Campanella, uneori nu are rost să semeni asemenea idei înainte ca terenul să fie pregătit să le asigure încolţirea – în plus, rişti să te condamni la suferinţe şi persecuţii. Martiriul nu serveşte nimănui: e mai bine să trăieşti chiar într-o societate represivă, ba poţi să şi prosperi. Pentru asta, caută o cale de a-ţi face cunoscute gândurile într-un mod subtil şi numai celor în stare să te înţeleagă. Dacă iroseşti mărgăritarele aruncându-le înaintea porcilor, nu faci decât să-ţi atragi necazuri.

  Este multă vreme de când nu am mai spus ceea ce cred, după cum nici nu cred vreodată în ceea ce spun şi, dacă mi se întâmplă uneori să rostesc adevărul, îl învălui în atâtea minciuni încât este greu de găsit printre ele.

  Niccolo Machiavelli într-o scrisoare către Francesco Guicciardini, datată 17 mai 1521

  Nu combate niciodată opinia nimănui, căci nici dacă ai putea atinge vârsta lui Matusalem, tot nu ţi-ar ajunge timpul ca să-l dezbari de toate absurdităţile în care crede. La fel, este bine să eviţi şi să-i corectezi pe oameni atunci când greşesc în conversaţie, oricât de bune ţi-ar fi intenţiile, căci e uşor să-i jigneşti şi greu, dacă nu cumva chiar imposibil, să repari jignirea adusă. Dacă te simţi iritat de remarcile absurde spuse de două persoane a căror discuţie se întâmplă s-o auzi, ar trebui să-ţi închipui că asculţi dialogul unor personaje sărace cu duhul, dintr-o comedie. Probatum est. Acela care vine în lume crezând că va reuşi într-adevăr s-o înţelepţească în privinţa chestiunilor de însemnătatea cea mai mare poate să mulţumească cerului dacă scapă viu şi nevătămat.

  ARTHUR SCHOPENHAUER, 1788-1860

  CHEILE PUTERII.

  Toţi spunem minciuni şi ne ascundem adevăratele sentimente, pentru că sinceritatea desăvârşită este o imposibilitate socială. De mici ne deprindem să nu ne dezvăluim gândurile şi le spunem celor agresivi şi nesiguri pe ei înşişi ceea ce ştim că şi-ar dori să audă, ferindu-ne cu grijă să-i jignim. Pentru cei mai mulţi dintre noi, un asemenea comportament este normal – există idei şi valori acceptate de majoritate şi nu are nici un sens să le conteşti. Credem ceea ce vrem să credem, dar între semenii noştri, purtăm o mască.

  Sunt, însă, unii oameni în ochii cărora aceste constrângeri reprezintă o intolerabilă agresiune la adresa libertăţii lor şi care simt nevoia de a demonstra superioritatea valorilor şi principiilor proprii, în ultimă instanţă, totuşi, argumentele lor nu conving decât pe prea puţini, ofensând, în schimb, pe mult mai mulţi alţii. Cauza ineficientei demersului argumentativ o constituie faptul că majoritatea acceptă setul său de valori şi idei fără a le supune analizei. În această acceptare există un puternic aspect emoţional – oamenii nu sunt dispuşi să-şi modifice felul de a gândi şi dacă îi provoci s-o facă (fie direct, prin argumente, fie indirect, prin acţiunile tale), le vei trezi ostilitatea.

  Minţile înţelepte (sau doar isteţe) învaţă repede că pot afişa un stil comportamental convenţional şi idei convenţionale fără a fi obligate să şi le însuşească de-a binelea. Avantajul cu care se aleg oamenii din acest compromis este acela de a fi lăsaţi în pace să gândească aşa cum vor şi să-şi exprime gândurile cui vor ei, fără a suferi izolarea sau a li se impune ostracizarea. Odată ce şi-au consolidat poziţia, pot încerca să convingă de corectitudinea ideilor lor un cerc mai larg, procedând, de ce nu, în mod indirect, utilizând strategiile lui Campanella cu ironia şi tehnica lor insinuantă.

  TÂRGOVEŢUL ŞI DRUMEŢUL

  „Uită-te bine”, a zis târgoveţul. „Aceasta este cea mai mare piaţă din lume.” „O, asta nu cred”, a zis drumeţul.

  „Ei, poate că nu chiar cea mai mare”, a zis târgoveţul, „dar sigur e cea mai bună.” „Aici chiar că te înşeli”, a zis drumeţul. „Eu pot să-ţi spun sigur.”

  L-au îngropat pe străin, în amurg.

  FABULE, ROBERT LOUIS STEVENSON, 1850-1894

  Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, spaniolii au dezlănţuit un val masiv de persecuţii împotriva evreilor, ucigându-i cu miile, iar pe alţii alungându-i din ţară. Cei rămaşi în Spania au fost siliţi să se boteze. Dar în următoarele trei veacuri, s-a constatat existenţa unui fenomen tulburător: numeroşi convertiţi duceau, în aparenţă, viaţa religioasă a unor catolici, dar continuau să-şi păstreze credinţa dintâi, practicându-şi religia în particular. Mulţi din aceşti „marranos” (la început, un termen depreciativ, cu sensul de „porc”) au ajuns în funcţii guvernamentale înalte, s-au căsătorit în familii nobile şi au manifestat mereu cuvenita pietate creştină pentru ca abia târziu să se descopere că, de fapt, erau evrei practicanţi. (Inchiziţia