spaniolă avea ordine precise în sensul de a le da de urmă.) De-a lungul timpului, au devenit maeştri în arta disimulării: etalau crucifixuri, făceau donaţii generoase bisericilor şi, adesea, emiteau remarci antisemite – conservându-şi, totodată, libertatea lăuntrică de a crede în ceea ce credeau.

  Dacă Machiavelli ar fi avut drept discipol un principe, primul lucru pe care i l-ar fi recomandat ar fi fost să scrie o carte împotriva machiavellismului.

  VOLTAIRE, 1694-1778

  În societate, acei marranos ştiau că doar aparenţele contează. Adevărul acesta continuă să fie valabil. Strategia e simplă: asemenea lui Campanella în înfrângerea ateismului, creează impresia că te „încadrezi” în curentul principal al apei sau chiar că eşti cel mai zelos avocat al conformismului dominant. Dacă păstrezi aparenţele convenţionalismului în public, puţini vor bănui că în particular gândeşti altfel.

  Să nu cumva să comiţi prostia de a crede că astăzi conformismele oficiale au dispărut. Jonas Salk, de exemplu, era convins că ştiinţa se emancipase de politică şi de protocol: în cercetările sale neobosite pentru descoperirea unui vaccin antipoliomielitic, a încălcat toate regulile – a vorbit presei despre rezultatele sale înainte de a le prezenta comunităţii ştiinţifice, şi-a arogat toate meritele fără a le recunoaşte pe cele ale înaintaşilor ce i-au deschis calea şi a ţinut să devină o vedetă. Poate că publicul l-a îndrăgit, dar colegii săi l-au boicotat. Lipsa lui de respect faţă de lumea specialiştilor l-a condamnat la izolare şi a pierdut ani întregi încercând să-şi refacă relaţiile şi să obţină fonduri şi sprijin.

  Bertholt Brecht a trecut prin faţa unei forme moderne a Inchiziţiei – Comitetul pentru activităţi antiamericane al Camerei Reprezentanţilor – şi a procedat cu o remarcabilă prudenţă. După ce lucrase în cinematografia americană mai toată perioada celui de-al doilea război mondial, în 1947, a fost somat să se prezinte pentru a fi audiat de acest comitet, în legătură cu simpatiile sale comuniste. Dacă alţi scriitori convocaţi au preferat să-i atace pe membrii comitetului în modul cel mai agresiv cu putinţă, pentru a-şi atrage astfel de partea lor opinia publică, Brecht, care susţinuse într-adevăr ideile comuniştilor, a optat pentru cu totul alt joc: a dat răspunsuri vagi, generale şi în doi peri, care erau dificil de interpretat. Putem s-o numim „strategia lui Campanella”. S-a îmbrăcat chiar în costum – lucru foarte rar pentru el – şi, în timpul audierilor, a ţinut să aprindă un trabuc întrucât ştia că unul dintre membrii cei mai influenţi ai comitetului era fumător de trabuc. Până la urmă, i-a fermecat pe „inchizitori”, care l-au lăsat să plece liber ca pasărea cerului.

  Ulterior, Brecht s-a stabilit în Germania de Est, unde a dat peste o altă „Inchiziţie”. Aici erau la putere comuniştii, care îi criticau piesele, considerându-le decadente şi pesimiste. Nu s-a certat nici cu ei – a făcut schimbări pe ici, pe colo la spectacole, ca să le închidă gura. Între timp, a reuşit să şi le publice totuşi în forma lor iniţială. În ambele cazuri, aparenta sa supunere conformistă i-a asigurat libertatea de a lucra netulburat şi de a gândi în felul său şi nu în al altora. A supravieţuit în două ţări, în două epoci periculoase, prin mici balete de aparent convenţionalism şi a dovedit că era mai puternic decât forţele de represiune.

  Nu numai că oamenii aflaţi la putere trebuie să evite greşelile comise de Pausanias şi Salk, ci e necesar şi să înveţe jocul abil al „pozei” populare. Este un truc folosit de toţi escrocii şi de toţi politicienii din toate timpurile. Conducători ca Iulius Cezar şi Franklin D. Roosevelt au ştiut să renunţe la prestanţa lor aristocratică înnăscută pentru a cultiva familiaritatea calculată cu oamenii de rând. Şi-au manifestat această familiaritate prin mici gesturi, adeseori simbolice, ca să arate poporului că îi împărtăşesc valorile, în ciuda diferenţei de statul social.

  Concluzia logică a acestei practici: cultivă-ţi nepreţuita capacitate de a fi exact ceea ce doreşte să fii cel alături de care te afli. Când ieşi în lume, lasă-ţi acasă ideile şi valorile personale şi pune-ţi masca cea mai potrivită grupului în mijlocul căruia te găseşti. Bismarck a jucat cu succes acest joc, timp de ani întregi – unii îşi dădeau seama, vag, de acest lucru, dar nu suficient de bine ca să-i dejoace manevrele. Oamenii înghit momeala pentru că se simt flataţi când văd că le împărtăşeşti opiniile. Dacă eşti îndeajuns de atent, nu te vor lua drept ipocrit – cum să te suspecteze de ipocrizie când nu le permiţi să ghicească ce crezi tu cu adevărat?! Şi nici nu te vor considera un om fără crez. Bineînţeles că ai un crez – al celor lângă care stai.

  Ultimul cuvânt:

  Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu care cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie.

  (Evanghelia după Matei, 7:6)

  Imagine:

  Oaia neagră. Turma de oi ocoleşte oaia cea neagră, neştiind sigur dacă este sau nu de-a lor. Astfel, aceasta se răzleţeşte de celelalte, rămâne în urmă sau rătăceşte drumul, şi, rămânând singură, lupii o înconjoară şi o devorează imediat. Stai în mijlocul turmei – unde-s mulţi, puterea creşte. Păstrează-ţi gândurile înlăuntru, nu în afară.

  CONTRAARGUMENT.

  Singurul moment în care merită să ieşi în evidenţă este atunci când deja ai ieşit în evidenţă: după ce puterea ta s-a consolidat şi îţi poţi permite să marchezi diferenţele faţă de ceilalţi, ca semn al distanţei ce te separă de ei. Pe când era preşedinte al Statelor Unite, Lyndon Johnson ţinea uneori şedinţe în timpul cărora stătea pe closet. Cum nimeni altcineva nu putea sau nu dorea să-şi aroge un atare „privilegiu”, Johnson arăta tuturor că nu era silit să respecte protocolul sau regulile de politeţe. Împăratul roman Caligula făcea acelaşi joc: se îmbrăca în haine femeieşti sau în ţinută de baie ca să primească în audienţă persoane importante. A mers până acolo încât să-şi ridice calul la rangul de consul. Jocul s-a întors însă împotriva sa, pentru că poporul a