ajuns să-l urască, iar excentricităţile acestea i-au adus pieirea. Adevărul este că înşişi oamenii cei mai puternici ar face mai bine măcar să dea impresia că sunt asemenea celor de rând, întrucât, mai devreme sau mai târziu, vine şi clipa în care vor avea nevoie de sprijin popular.

  În sfârşit, oaia neagră, pacostea incomodă care reuşeşte să sfideze convenţionalismele şi să-şi bată joc de aspectele osificate dintr-o cultură, îşi găseşte întotdeauna un loc al ei. Oscar Wilde, de pildă, a dobândit o putere considerabilă din punct de vedere social tocmai pe această cale: a arătat tuturor că dispreţuieşte felul de viaţă al societăţii, iar atunci când ţinea lecturi publice din creaţia sa, publicul nu numai că se aştepta să fie ţinta batjocurii, ci se şi bucura de ea. Trebuie remarcat totuşi, că şi în cazul său, excentricitatea s-a dovedit fatală. Dar chiar dacă ar fi sfârşit bine, aminteşte-ţi că era un geniu: fără darul său de a amuza şi seduce lumea, criticile sale răutăcioase ar fi rămas simple insulte.

  LEGEA.

  SCOATE VÂNATUL DIN VIZUINĂ.

  ŞI ADU-L ÎN BĂTAIA PUŞTII.

  ARGUMENT.

  Din punct de vedere tactic, furia şi, în general, excesul de emotivitate sunt contraproductive. Trebuie să-ţi păstrezi întotdeauna calmul şi obiectivitatea. Pe de altă parte, dacă reuşeşti să-ţi enervezi adversarii, rămânând absolut imperturbabil, îţi asiguri un avantaj decisiv. Destabilizează-i. Descoperă în ce fel îi poţi irita şi deruta vexându-le orgoliul şi se vor afla la cheremul tău, ca nişte marionete.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În ianuarie 1809, agitat şi neliniştit, Napoleon se îndrepta în grabă spre Paris, după războiul cu spaniolii. Spionii şi oamenii săi de încredere îi confirmaseră zvonul că ministrul său de externe, Talleyrand, conspira împotriva sa, împreună cu Fouché, ministrul poliţiei. Imediat după ce a sosit în capitală, i-a convocat la palat pe cei doi. Pătrunzând în sală după venirea acestora, a început să umble cu paşi mari de colo până dincolo şi s-a pornit să vorbească vag despre complotişti care urzeau contra sa, despre speculanţi care urmăreau să distrugă stabilitatea pieţei bursiere, despre parlamentari care voiau să întârzie aplicarea politicii sale – şi despre unii miniştri ce îi subminau autoritatea.

  În timp ce împăratul se dezlănţuise, Talleyrand stătea sprijinit de consola şemineului, părând total indiferent. Oprindu-se în faţa lui, Napoleon a spus, furios: „Pentru aceşti miniştri, trădarea a început în clipa în care şi-au permis să aibă îndoieli.” Se aştepta ca la cuvântul „trădare”, Talleyrand să dea vreun semn de teamă. Acesta, însă, nu a făcut decât să surâdă calm şi uşor plictisit.

  Vederea unui subaltern în aparenţă senin, deşi tocmai i se aruncaseră acuzaţii ce l-ar fi putut duce la spânzurătoare, l-a făcut pe împărat să-şi iasă cu totul din fire. Există unii miniştri, a spus el, care îi doreau moartea şi a mai înaintat un pas spre Talleyrand. Impasibil, acesta continua să îl privească. În cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, Napoleon a izbucnit: „Sunteţi un om laş”, i-a azvârlit acestuia în faţă, „un om nevrednic de încredere. Nu aveţi nimic sfânt. V-aţi vinde şi tatăl. V-am acoperit cu bogăţii şi totuşi nu v-aţi da înapoi de la nimic ca să mă distrugeţi.” Ceilalţi miniştri se uitau unii la alţii, nevenindu-le să-şi creadă urechilor – nu îl mai văzuseră niciodată pe neînfricatul general, care cucerise aproape întreaga Europă, atât de furibund.

  „Aţi merita să vă zdrobesc ca pe un ciob de sticlă”, a continuat el, bătând din picior. „Am puterea să o fac, dar vă dispreţuiesc prea mult ca să-mi dau atâta osteneală. De ce nu am pus să vă spânzure de porţile [palatului] Tuileries? Dar încă nu este timpul pierdut.” Urla, sufocându-se de mânie, cu faţa congestionată şi ochii gata să-i iasă din orbite: „Nu sunteţi altceva decât un rahat într-un ciorap de mătase! Şi soţia dumneavoastră? Nu mi-aţi spus niciodată că prinţul Carios este amantul ei!” „Într-adevăr, sire, nu m-am gândit nici o clipă că această informaţie ar putea spori cu ceva gloria majestăţii-voastre sau pe a mea”, a răspuns Talleyrand absolut calm. După alte câteva insulte, Napoleon a părăsit scena în trombă. Talleyrand a traversat încet încăperea, şchiopătând din cauza vechii sale infirmităţi. Pe când un valet îl ajuta să-şi pună pe umeri pelerina, s-a întors către ceilalţi miniştri încremeniţi, care se temeau că nu îl vor mai revedea vreodată şi a spus: „Ce păcat, domnilor, că un om atât de mare este atât de prost crescut.”

  În ciuda izbucnirii sale, Napoleon nu l-a arestat pe ministrul său de externe. S-a mărginit să-l scoată din funcţie şi să-i interzică accesul la curte, convins fiind că îl pedepsise suficient, umilindu-l. Nu şi-a dat seama că vestea exploziei sale de furie se răspândise cu mare repeziciune – toată lumea discuta despre felul în care împăratul îşi pierduse stăpânirea de sine şi despre faptul că, în fond, Talleyrand fusese cel care îl umilise pe el, rămânând imperturbabil şi plin de demnitate. Se întorsese definitiv o pagină: pentru prima oară, oamenii îşi văzuseră suveranul pradă unui acces necontrolat într-o situaţie de mare tensiune – semn sigur că se îndrepta către declin. Aşa după cum avea să spună Talleyrand ceva mai târziu: era „începutul sfârşitului”.

  Comentariu.

  Aşa şi era. Până la momentul Waterloo urmau să mai treacă şase ani, dar Napoleon luneca pe panta descendentă către înfrângere, care avea să prindă a se cristaliza peste doar trei ani, în 1812, odată cu dezastruoasa campanie din Rusia. Talleyrand a fost primul care să detecteze simptomele acestui declin, mai ales din cauza necugetatului război cu spaniolii. Încă din cursul anului 1808, înţelesese clar că, pentru pacea şi stabilitatea Europei viitoare, împăratul trebuia să dispară. Aşa se face că împreună cu Fouché a hotărât să-i pună la cale pieirea.

  Este posibil ca această conspiraţie să nu fi fost, în această fază, decât o stratagemă – provocarea care să-l împingă pe Napoleon să-şi piardă controlul, pentru că este foarte greu de crezut că doi dintre cei mai realişti şi mai pragmatici oameni din istorie s-ar fi oprit la