jumătatea drumului. Poate că au vrut doar să scoată „vânatul” din vizuină, să-l determine pe Napoleon să comită o eroare revelatoare, să facă un pas greşit. Într-adevăr, au găsit exact provocarea în stare să-l scoată din fire, în văzul tuturor. De fapt, curând notoria sa „ieşire” din acea după-amiază s-a dovedit a avea un efect profund negativ asupra imaginii sale publice.

  ITAKURA SHIGEMUNE ÎŞI RÂŞNEŞTE SINGUR CEAIUL.

  Judecătorul Itakura Suwo-no-kami Shigemune din Kyoto era un adept fervent al ceremoniei ceaiului şi obişnuia să-şi mărunţească singur frunzele de ceai, chiar în timp ce judeca pricinile. Motivul era acesta: cândva, discutând cu un prieten al său pe nume Eiki, în compania căruia practica ritualul ceaiului, îi ceruse să-i spună sincer ce părere aveau oamenii despre el. „Ei bine”, a răspuns Eiki, „oamenii zic că te enervezi din cauza celor care nu depun mărturie cu destulă claritate şi că le faci observaţii aspre, astfel încât se tem să-şi aducă pricinile înaintea ta, iar dacă vin la judecată, se tem că nu li se va face dreptate.” „Ah, mă bucur că mi-ai spus toate acestea”, a spus Shigemune, „fiindcă dacă stau acum şi mă gândesc bine, este adevărat că mi-am cam luat obiceiul de a vorbi cu asprime şi nu încape îndoială că oamenii simpli şi cei care nu au darul elocinţei se zăpăcesc şi nu mai sunt în stare să-şi apere bine cauza. Voi avea grijă ca pe viitor să nu se mai întâmple aşa ceva.”

  Astfel, după această discuţie, a pus să i se aducă o râşniţă de ceai şi să-i fie aşezată dinainte chiar în sala de judecată, iar în faţa ei, acoperit cu hârtie, avea vasul cu frunze de ceai. Shigemune se ocupa de măcinarea ceaiului şi, în acest mod, îşi păstra calmul şi răbdarea de a-i asculta pe împricinaţi. Putea să-şi dea seama cu uşurinţă dacă izbutea sau nu să-şi ţină firea, după cum vedea că iese ceaiul râşnit, care, dacă judecătorul se enerva, nu mai cădea egal şi fin, aşa cum trebuia. Astfel, se asigura că face dreptate la toată lumea, fără părtinire, iar oamenii plecau de la judecată satisfăcuţi.

  CHA-NO-YU: CEREMONIA JAPONEZĂ A CEAIULUI, A. L. SADLER, 1962

  Aşa se întâmplă cu izbucnirile mânioase. În primul moment, pot genera frică sau chiar teroare, dar numai asupra unora şi, odată cu scurgerea timpului şi risipirea norilor furtunii, apar alte reacţii – stânjeneala, îndoiala în capacitatea „furiosului” de a se controla şi resentimentele create de spusele sale. Când îţi pierzi cumpătul, este imposibil să nu arunci acuzaţii nedrepte şi exagerate. Îngăduie-ţi câteva astfel de „scene” şi oamenii vor începe să numere zilele ce ţi-au mai rămas în funcţia pe care o ocupi.

  Confruntat cu o conspiraţie împotriva sa, urzită de cei mai importanţi doi miniştri, Napoleon avea, ce-i drept, toate motivele să fie mânios şi neliniştit. Dar o asemenea reacţie publică nu a făcut altceva decât să-i dea la iveală frustrarea. A-ţi arăta frustrarea înseamnă a mărturisi că ai pierdut puterea de a stăpâni evenimentele – este o atitudine similară cu a unui copil care recurge la micile lui istericale ca să i se facă pe plac. Oamenii puternici nu îşi dezvăluie niciodată o atât de flagrantă slăbiciune.

  Napoleon dispunea de o serie de alte opţiuni comportamentale în situaţia dată. Faptul că doi demnitari de o eminentă clarviziune se întorseseră contra sa ar fi trebuit să-i dea serios de gândit – ar fi putut să îi asculte şi să înveţe de la ei; ar fi putut să le recâştige sprijinul; ar fi putut să se şi descotorosească de ei, transformând condamnarea lor la închisoare sau la moarte într-o demonstraţie (altminteri, de rău augur) a forţei sale imbatabile. Fără tirade violente, fără furii infantile, fără consecinţe jenante – doar o curmare drastică a situaţiei.

  Ţine bine minte: izbucnirile de mânie nici nu intimidează, nici nu inspiră loialitate. Creează doar îndoieli şi dovedesc instabilitatea puterii tale. Întrucât îţi dau la iveală slăbiciunea, aceste „ieşiri” furtunoase ajung adeseori să-ţi prevestească prăbuşirea.

  Dacă este cu putinţă, ar trebui să nu existe nici un fel de animozitate, faţă de nimeni. [.] A-i vorbi cuiva cu mânie, a-ţi arăta ura prin vorbe sau prin priviri este un lucru nefolositor – primejdios, prostesc, ridicol şi vulgar.

  Mânia şi ura nu ar trebui dezvăluite niciodată altminteri decât prin ceea ce întreprinzi, iar simţămintele se vor vădi cu atât mai puternice în fapte, cu cât te fereşti să ţi le dai pe faţă în vreun alt fel. Otrăvitoare este numai muşcătura animalelor cu sângele rece.

  ARTHUR SCHOPENHAUER, 1788-1860

  RESPECTAREA LEGII.

  Spre sfârşitul anilor 1920, Haile Selassie aproape că îşi atinsese ţelul de a aduce sub controlul său Etiopia întreagă, ţară despre care ştia că avea nevoie de o conducere fermă şi unificatoare. Ca regent al împărătesei Zaudilu (fiica vitregă a defunctei regine) şi moştenitor al tronului, Selassie a continuat ani în şir să slăbească puterea diverşilor şefi de triburi războinice. Nu îi mai rămăsese în cale decât un singur obstacol: împărăteasa şi soţul acesteia, Ras Gugsa. Îşi dădea bine seama că cei doi îl urau şi doreau să scape de el şi, pentru a pune capăt comploturilor, l-a numit pe Gugsa guvernator al provinciei nordice Begemeder, obligându-l să părăsească Addis-Abeba, capitala ţării, unde se găsea reşedinţa împărătesei.

  Timp de câţiva ani, Gugsa a jucat rolul administratorului loial. Selassie nu avea însă încredere în el: ştia că, împreună cu împărăteasa, punea la cale să se răzbune. Cum vremea trecea, iar Gugsa nu făcea nici o mişcare, şansele complotului păreau să sporească. Selassie a înţeles cum trebuia să acţioneze: să-l scoată pe duşman din vizuină, să-l zăpăcească şi să-l împingă la fapte înainte ca acesta să fie pregătit.

  De mai mulţi ani, unul dintre triburile din nord, Azebu Galla, se afla, practic, în stare de rebeliune împotriva tronului, membrii săi dedându-se la jafuri asupra satelor din regiune şi refuzând să plătească impozite către stat. Selassie nu luase măsuri contra lor, lăsându-i să devină din ce