în ce mai puternici, în cele din urmă, în 1929, i-a ordonat lui Ras Gugsa să ia comanda armatei ce trebuia să-i aducă la ordine pe rebeli. Gugsa a acceptat, dar în sinea lui, clocotea de furie: nu avea nimic cu Azebu Gaila-şii, iar ordinul de a lupta împotriva lor îi jignise mândria. Nu putea să nu se supună, dar, în vreme ce îşi grupa şi instruia trupele, a început să răspândească un zvon urât: că Selassie ar fi fost mână în mână cu papa de la Roma şi că plănuia să convertească ţara la catolicism, transformând-o într-o colonie a Italiei. Armata lui Gugsa devenea tot mai numeroasă, iar unele dintre triburile din care proveneau soldaţii se înţeleseseră, în secret, să se ridice împotriva lui Selassie. În martie 1930, o forţă impresionantă de treizeci şi cinci de mii de oameni a pornit în marş, dar nu către nord, ca să-i înfrunte pe Azebu Galla-şi, ci către sud, în direcţia capitalei Addis-Abeba. Încrezător în capacitatea sa militară din ce în ce mai redutabilă, Gugsa nu mai ascundea faptul că ducea un război sfânt, ca să-l răstoarne pe Selassie şi să redea ţara adevăraţilor creştini.

  Nu şi-a dat seama de capcana care i se întinsese. Înainte de a-l numi pe Gugsa la comanda trupelor ce trebuiau să restabilească ordinea în nord, Selassie îşi asigurase susţinerea bisericii etiopiene, iar apoi, când revolta acestuia ameninţa să se concretizeze în fapte, îi mituise pe unii dintre aliaţii săi cheie, astfel ca să nu participe la confruntarea armată propriu-zisă. Pe când forţele rebele înaintau spre sud, din avion erau lansaţi asupra lor o sumedenie de „fluturaşi” în care se spunea că cei mai înalţi ierarhi ai bisericii îl recunoscuseră pe Selassie ca adevăratul conducător creştin al Etiopiei şi că îl excomunicaseră pe Gugsa pentru că era pe cale să dezlănţuie un război civil. Aceste mici manifeste au dat o lovitură nimicitoare motivaţiei emoţionale a „cruciadei sfinte”. În plus, pe măsură ce bătălia se apropia şi aliaţii nu îşi făceau apariţia, soldaţii au început să dezerteze.

  Când a sosit şi momentul declanşării ostilităţilor, armata rebelă a cedat foarte repede. Refuzând să capituleze, Gugsa a fost ucis în luptă. Distrusă din cauza morţii soţului ei, împărăteasa a murit câteva zile după aceea. Pe 30 aprilie, Selassie a emis o proclamaţie oficială, prin care îşi făcea cunoscut noul său titlu – acela de împărat al Etiopiei.

  MAIMUŢA ŞI VIESPEA.

  Pe când înfuleca plescăind cu poftă o pară zemoasă, pe capul unei maimuţe a căzut pacostea vizitei unei viespi obraznice şi nepoftite, care, cu sau fără voia ei, cerea şi ea să-şi capete tainul. După ce a ameninţat-o pe maimuţă că se va înfuria rău dacă mai stă pe gânduri şi nu îi dă partea, s-a aşezat pe fruct. Maimuţa a alungat-o îndată.

  Acum, viespea cea arţăgoasă a trecut la invective şi, după ce a folosit limbajul cel mai jignitor cu putinţă, la auzul căruia cealaltă şi-a păstrat calmul, s-a aprins singură de-o furie atât de mare, încât, nemaigândindu-se la ce o aştepta, s-a repezit la faţa maimuţei şi a înţepat-o aşa de adânc, încât nu a mai fost în stare să-şi scoată arma şi s-a văzut silită să se smulgă, sfâşiindu-şi trupul şi lăsând-o în înţepătură – şi-a atras astfel o moarte lentă, în dureri cu mult mai mari decât cele provocate duşmancei.

  FABULE, JONATHAN BIRCH, 1783-1847

  Comentariu.

  Haile Selassie făcea parte dintre strategii capabili să calculeze totul cu câteva etape înainte. Înţelesese că dacă îl lăsa pe Ras Gugsa să stabilească momentul şi locul confruntării, pericolul era mult mai mare decât în situaţia în care l-ar fi forţat să acţioneze în contextul ales de el. Astfel, l-a împins la rebeliune vexându-i orgoliul – adică obligându-l să lupte împotriva unor oameni pe care nu îi duşmănea, în numele unei persoane pe care, în schimb, o ura de multă vreme. Planificând totul în perspectivă, Selassie şi-a luat măsurile necesare ca să se asigure că nu va ieşi nimic din revolta lui Gugsa şi că, profitând de ea, avea să scape de ultimii săi doi duşmani.

  Aceasta este esenţa legii de faţă: dacă lucrurile sunt calme, adversarii au timp suficient să-şi pună la punct acţiunile îndreptate contra ta. Deci, nu lăsa vânatul în vizuină – aţâţă-l să iasă la lumină şi adu-l în bătaia puştii înainte de a şti cum să se apere sau încotro să fugă. Răpeşte-i, aşadar, atuul iniţiativei. Metoda cea mai bună este să-i manipulezi starea emoţională – orgoliul, vanitatea, iubirea, ura. Odată ce ai tulburat apele, peştii nu mai au ce face şi apucă momeala. Cu cât sunt mai mânioşi, cu atât îşi pierd mai iute cumpătul, iar, în cele din urmă, nu mai au scăpare.

  Un suveran nu ar trebui niciodată să-şi arunce armata în luptă din mânie; un conducător nu ar trebui nicicând să dezlănţuie un război doar pentru că este furios.

  Sun-tzu, secolul al IV-lea î. Hr.

  CHEILE PUTERII.

  De obicei, mânioşii sfârşesc prin a se face ridicoli, pentru că reacţia lor pare disproporţionată faţă de ceea ce o generează. Iau lucrurile prea în serios şi exagerează din cale afară nedreptatea sau insulta ce le va fi fost făcută. Sunt atât de sensibili la orice desconsiderare, încât este de-a dreptul caraghios cum interpretează totul ca pe o ofensă personală. Încă şi mai caraghioasă devine convingerea lor că izbucnirile de mânie pe care şi le permit le demonstrează puterea. Adevărul este tocmai contrariul: irascibilitatea nu este semnul forţei, ci al slăbiciunii. Pentru moment, oamenii se pot lăsa intimidaţi de ieşirile tale furtunoase, dar, cu timpul, vor înceta să te mai respecte. Mai mult: vor ajunge să-şi dea seama cât de uşor ar putea să destabilizeze o persoană cu atât de puţin autocontrol.

  MARELE PREOT ŞANŢ.

  Kin'yo, un funcţionar de rangul al doilea, avea un frate, Marele preot Ryogaku – om tare iute la mânie. Nu departe de mănăstirea sa, creştea o tufă de urzici cât un copac de mare, iar