de el şi îşi dădu pe spate părul lung, iar ochii veni, atât de asemănători cu ai lui, îi cercetară chipul cu lăcomie, de parcă nu s-ar fi săturat să-l tot privească.

— Ai fost atât de curajos...

Nu putea să vorbească. O sorbi din priviri şi se gândi că ar fi  vrut să stea acolo şi să se uite la ea la nesfârşit şi că nimic  altceva nu i-ar mai fi trebuit.

— Mai ai puţin, spuse James. Eşti foarte aproape. Suntem... atât de mândri de tine.

— Doare?

întrebarea copilărească ieşise de pe buzele lui Harry înainte să aibă timp s-o proceseze.

— Când mori? Deloc, spuse Sirius. Este mai rapid şi mai  uşor decât când adormi.

— O să şi vrea să fie rapid. Vrea să îi pună capăt, adăugă  Lupin.

— Nu am vrut să muriţi, spuse Harry.

Cuvintele ieşiră împotriva voinţei lui.

— Niciunul dintre voi. Îmi pare rău...

I se adresă mai mult lui Lupin, decât celorlalţi, rugându-1  stăruitor:

— ... imediat după ce ţi s-a născut fiul... Remus, îmi pare

rău.

— Şi mie îmi pare rău, spuse Lupin. Îmi pare rău că nu voi  ajunge să-1 cunosc niciodată... Dar va şti de ce am murit şi  sper că va înţelege, încercam să fac o lume mai bună, în care să  poată duce o viaţă mai fericită.

Un vânt rece, care părea să vină dinspre inima pădurii, îi  ridică părul lui Harry de pe frunte. Ştia că nu îi vor spune să se ducă, că trebuia să fie decizia lui.

— O să staţi cu mine?

— Până la sfârşit, spuse James.

— Ei n-o să vă poată vedea? întrebă Harry.

— Facem parte din tine, spuse Sirius. Pentru toţi ceilalţi  suntem invizibili.  Harry se uită la mama sa.

— Stai aproape de mine, spuse el încet.

Şi porni. Frigul răspândit de Dementori nu îl opri, trecu prin el alături de tovarăşii săi, care acţionau ca nişte Patronuşi.  Merserăîmpreună cu paşi mari, printre copacii care creşteau din ce în ce mai aproape unii de alţii, cu crengi încâlcite,  simţind sub picioare rădăcinile noduroase şi răsucite. Harry îşi  strânse bine pelerina în junii lui, în întuneric, înaintând tot mai  adânc în pădure, fără să ştie exact unde era Cap-de-Mort, dar  sigur că îl va găsi. James, Sirius, Lupin şi Lily mergeau lângă el,  aproape fără niciun zgomot, iar faptul că ei erau acolo îl  încuraja peste măsură, ei fiind motivul pentru care reuşea să  pună un picior în faţa celuilalt.

Acum, corpul şi mintea i se păreau ciudat de independente una faţă de cealaltă, membrele i se mişcau fără un imbold conştient, ca şi când ar fi fost un simplu pasager, nu şofer, în  trupul pe care mai avea puţin şi-l părăsea. Morţii care mergeau acum împreună cu el prin pădure erau mult mai teali pentru el  decât viii rămaşi la castel: Ron, Hermione, Ginny şi toţi ceilalţi i  se păreau a fi fantome, în timp ce el se poticnea spre sfârşitul  vieţii şi spre Cap-de-Mort... Se auzi o bufnitură şi cineva vorbi  în şoaptă; o altă fiinţă se mişcase în apropiere. Harry se opri  sub pelerină, uitându-se în jur şi ciulindu-şi urechea. Mama şi  tatăl său, Lupin şi Sirius se opriră şi ei.

— E cineva acolo, se auzi o şoaptă aspră din apropiere. Are o Pelerină Invizibilă. Oare o fi... Două siluete apărură din spatele unui copac; aveau baghetele aprinse şi Harry îi văzu pe Yaxley  şi pe Dolohov cercetând întunericul, exact în locul unde erau Harry, părinţii săi, Sirius şi Lupin. Se părea că nu vedeau nimic.

— Sigur am auzit ceva, spuse Yaxley. Ce crezi, o fi fost vreun animal?

— Smintitul ăla de Hagrid a ţinut o grămadă de chestii pe aici,  spuse Dolohov, aruncând o privire peste umăr.

Yaxley se uită la ceas.

— Aproape c-a expirat timpul. Potter a avut o oră la  dispoziţie.

Nu mai vine.

— Şi era sigur că o să vină! N-o să fie deloc mulţumit.

— Mai bine ne întoarcem, continuă Yaxley. Să vedem care e planul de acum înainte.

El şi Dolohov se întoarseră şi se îndreptară spre inima  pădurii.  Harry îi urmă, ştiind că aveau să îl conducă exact  unde voia el să ajungă. Se uită într-o parte şi mama sa îi zâmbi,  iar tatăl său încuviinţă din cap încurajator. Mergeau de doar  câteva minute, când Harry văzu o lumină în faţă, iar Yaxley şi  Dolohov intrară într-o poieniţă despre care Harry ştia că fusese locul unde cândva trăise monstruosul Aragog. Rămăşiţele pânzei sale uriaşe erau încă acolo, dar roiul de descendenţi fusese alungat de Devoratorii Morţii, trimis să lupte pentru cauza  lor. În mijlocul poieniţei ardea un foc; lumina sa pâlpâitoare se revărsa asupra mai multor Devoratori ai Morţii, tăcuţi şi  vigilenţi. Unii dintre ei purtau în continuare măşti şi glugi, alţii  îşi arătau feţele. La marginea grupului stăteau doi uriaşi, a  căror umbră îi acoperea pe toţi; expresiile lor erau crude, parcă  cioplite primitiv în piatră. Harry îl văzu pe Fenrir stând într-o  parte şi rozându-şi unghiile lungi; Rowle, mare şi blond, îşi  tampona buza spartă. II văzu pe Lucius Reacredinţă, cu o expresie înfrântă şi îngrozită, şi pe Narcissa, ai cărei ochi erau temători şi adânciţi în orbite.

Toate privirile erau aţintite asupra lui Cap-de-Mort, care stătea cu capul plecat, ţinându-şi mâinile albe pe Bagheta din  Soc din faţa lui. Arăta ca şi când s-ar fi rugat sau ar fi numărat  în gând şi Harry, stând nemişcat la marginea poieniţei, se gândi în mod absurd la un copil care număra într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Şarpele uriaş Nagini plutea în cuşca lui fermecată  şi sclipitoare, încolăcindu-se şi mişcându-se în spatele lui, ca o  aură monstruoasă.

Când Dolohov şi Yaxley se întoarseră în cerc, Cap-de-Mort ridică privirea.

— Nici urmă de el, stăpâne, zise Dolohov.

Lui Cap-de-Mort nu i se schimbă deloc expresia. Ochii roşii păreau că ard la lumina focului. Încet, luă Bagheta din Soc cu degetele sale prelungi.

— Stăpâne...

Cea care vorbise fusese Bellatrix, stătea cel mai aproape de Cap-de-Mort,