Cap-de-Mort ridică mâna, făcându-i semn să tacă, şi aceasta nu mai spuse niciun cuvânt, privindu-1 în schimb fascinată, cu o  veneraţie mută.

— Am crezut că va veni, spuse Cap-de-Mort cu vocea sa  stridentă şi clară, privirile fiindu-i aţintite asupra flăcărilor vioaie. Mă aşteptam să vină. Nu vorbi nimeni. Păreau să fie la  fel de speriaţi ca şi Harry, căruia acum îi bătea inima atât de tare, încât părea hotărâtă să iasă din corpul pe care avea să îl  părăsească atât de curând. Mâinile îi transpirară instantaneu când îşi dădu jos Pelerina Invizibilă şi o vârî în interiorul robei,  odată cu bagheta. Nu voia să fie tentat să lupte.

— Se pare că... m-am înşelat, spuse Cap-de-Mort.

— Ba nu.

Harry o spuse cât putu de tare, cu toată forţa, nu voia să  pară speriat. Piatra învierii îi alunecă printre degetele amorţite şi, în timp ce păşi în lumina focului, îi văzu cu coada ochiului  pe părinţii săi, pe Sirius şi Lupin dispărând. În clipa aceea, tot ce conta era Cap-de-Mort. Doar ei doi rămăseseră.

Iluzia se împrăştie la fel de repede cum apăruse. Uriaşii răcniră şi Devoratorii Morţii se ridicară odată, se auziră multe strigăte,  unii rămaseră cu respiraţia tăiată, iar alţii izbucniră în hohote.  Cap-de-Mort încremenise, dar ochii roşii dădură de Harry şi se holbau la el, în timp ce Harry venea în direcţia lui, fără nimic  altceva între ei decât focul.  Atunci, o voce strigă:

— HARRY! NU!

Se întoarse: Hagrid era legat cu mâinile la spate de un copac  din apropiere. Corpul său masiv făcea să se cutremure crengile de deasupra, în timp ce se zbătea disperat.

— Nu! Nu! Harry, ce faci?

— Linişte! , şfichiuind bagheta, şi Hagrid fu redus la tăcere. Bellatrix, care sărise în picioare, se uita entuziasmată la  Cap-de-Mort şi la Harry, inspirând adânc. Singurele lucruri  mişcătoare erau flăcătile şi şarpele, care se încolăcea şi se descolăcea în cuşca strălucitoare din spatele lui Cap-de-Mort.

Harry simţi apăsarea propriei baghete pe piept, dar nu încercă  să o scoată. Ştia că şarpele era prea bine protejat, ştia că, dacă  ar fi reuşit să îşi îndrepte bagheta spre Nagini, avea să fie lovit de cincizeci de blesteme, înainte să apuce să facă ceva. Cap-deMort şi Harry se uitară în continuare unul la celălalt, iar Capde-Mort îşi înclină un pic capul într-o parte, cântărindu-1 pe băiatul cate stătea în faţa lui, iar pe gura fără buze i se înfiripă  un zâmbet necruţător.

— Harry Potter, spuse el foarte încet, iar vocea lui se putea confunda uşor cu trosnetul focului. Băiatul care a Supravieţuit.  Nici unul dintre Devoratorii Morţii nu făcu nicio mişcare.

Toată lumea era în aşteptare. Hagrid se zbătea şi Bellatxix gâfâia, iar Harry se gândi în mod inexplicabil la Ginny, la  expresia ei înflăcărată şi la atingerea buzelor ei. Cap-de-Mort ridicase bagheta. Ţinea în continuare capul înclinat într-o parte,  asemenea unui copil curios, întrebându-se ce avea să se întâmple dacă va continua. Harry privi fix în ochii roşii şi îşi dori să se întâmple acum, repede, cât încă mai putea rezista,  înainte să îşi piardă controlul, înainte să arate că se teme.

Văzu gura fără buze mişcându-se, apoi o străfulgerare de lumină verde şi totul dispăru.

Capitolul XXXV

King’s Cross

Stătea întins cu faţa în jos, atent la liniştea din jurul lui.  Era complet singur. Nu se uita nimeni la el. Nu mai era nimeni  acolo. Nici măcar el nu era foarte sigur că se afla acolo.

Mult mai târziu, sau poate chiar imediat după aceea -, îi trecu prin minte că trebuia să existe, că trebuia să fie mai mult decât  un gând imaterial, pentru că nu avea nicio îndoială că stătea  întins pe o suprafaţă. Aşadar, avea încă simţul pipăitului, iar suprafaţa pe care stătea întins exista şi ea.

Aproape imediat ce ajunse la această concluzie, Harry îşi  dădu seama că era gol. Convins că era absolut singur, nu îşi  făcu griji din această cauză, dar fu uşor intrigat. Se întreba  dacă va fi în stare să şi vadă, dacă tot putea să simtă. Făcu un  efort să-şi deschidă ochii şi descoperi că funcţionau.

Stătea într-o ceaţă strălucitoare, diferită de orice altă ceaţă pe care o văzuse până atunci. Lucrurile din jur nu erau ascunse de nori de vapori, ci, mai degrabă, aceşti nori de vapori nu  formaseră încă spaţiul din jur. Podeaua pe care se afla părea  albă; nu era nici caldă, nici rece, ci se afla pur şi simplu acolo, o  suprafaţă plată şi goală pe care să stai.

Se ridică în genunchi. Părea nevătămat. Îşi atinse faţa. Nu  mai purta ochelari. Atunci, un zgomot ajunse la el din neantul  lipsit încă de formă dimprejur, uşoare bufnituri ca nişte fâlfâieli  din aripi, ca nişte lovituri de bici, ca nişte încercări disperate de a se elibera din ceva. Era un zgomot care stârnea mila, însă  necuviincios. Avu sentimentul neplăcut că asculta ceva ce nu se cuvenea, pe furiş. Pentru prima dată, îşi dori să fi fost îmbrăcat.  Abia ce-şi exprimă dorinţa în gând, că şi apăru o robă, la mică distanţă de el. O luă şi se îmbrăcă, era moale, curată şi  călduroasă. Incredibil cum apăruse pur şi simplu, în secunda în  care o dorise. Se ridică şi privi în jur. Oare era într-o mare Cameră a Necesităţii? Cu cât se uita mai mult, cu atât erau mai  multe de văzut. Un acoperiş mare din sticlă cu cupolă scânteia  în lumina soarelui, mult deasupra lui. Poate că era un palat. Nu  se auzea şi nu se mişca nimic, în afara acelor bufnituri şi  scâncete care se auzeau de undeva din apropiere, din ceaţă.

Harry se întoarse încet pe loc şi spaţiul din jur păru să se inventeze sub ochii lui. Era un spaţiu mare deschis, luminos şi curat,  o sală mult mai încăpătoare decât Marea Sală, cu tavanul acela 

luminos, cu cupolă şi din sticlă. Era goală. El era singura  persoană de acolo, cu excepţia...

Se dădu înapoi scârbit. Zărise chestia care făcea zgomotele acelea: