avea forma unui copil mic, dezbrăcat, ghemuit pe podea,  cu pielea aspră şi parcă jupuită, tremurând sub un scaun,  acolo unde fusese abandonat, nedorit, ascuns, făcând eforturi  mari să respire. Nu se temea de el. Cu toate că era mic, fragil şi  rănit, nu dorea să se apropie de el. Se duse totuşi din ce în ce mai lângă el, fiind pregătit să se dea înapoi în orice clipă. Cât de curând, ajunse destul de aproape cât să îl atingă, dat nu putu să o facă. Se simţea ca un laş. Ar fi trebuit să îl liniştească, dar  îl scârbea.

— Nu ai cum să-l ajuţi.

Se întoarse pe călcâie. Albus Dumbledore venea spre el, vioi şi drept, purtând roba sa de noapte bleumarin.

— Harry!

îşi deschise larg braţele şi ambele mâini îi erau întregi, albe şi nevătămate.

— Eşti un băiat minunat! Un om deosebit, deosebit de curajos. Hai să ne plimbăm!  Uimit, Harry îl urmă pe Dumbledore, care se îndepărtă de locul unde scâncea copilul jupuit, conducându-l spre două scaune pe care Harry nu le observase până atunci. Acestea erau mai  departe, tot sub tavanul înalt şi strălucitor. Dumbledore se aşeză pe unul dintre ele şi Harry se prăbuşi pe celălalt,  holbându-se la chipul fostului său director. Părul lung şi barba  argintie ale lui Dumbledore, ochii albaştri pătrunzători din  spatele ochelarilor cu lentile în formă de semilună, nasul  strâmb, totul era aşa cum îşi amintea. Şi totuşi...

— Dar sunteţi mort, spuse Harry.

— O, da, aprobă Dumbledore pe un ton categoric.

— Atunci... şi eu sunt mort?

— Ah! făcu Dumbledore, zâmbind şi mai larg. Aceasta este întrebarea-cheie, nu-i aşa? In ansamblu, dragă băiete, eu cred că nu. Se uitară unul la celălalt, bătrânul zâmbindu-i în  continuare.

— Nu? repetă Harry.

— Nu, zise Dumbledore.

— Dar...

Harry duse mâna instinctiv la cicatricea în formă de fulger.

Părea să-i fi dispărut.

— Dar trebuia să fiu mort, nu m-am apărat! Am vrut să îl las să mă omoare!

— Şi asta a schimbat, cred, totul, spuse Dumbledore.

Dumbledore părea să radieze fericire, asemenea unei surse de lumină, asemenea unui foc. Harry nu îl mai văzuse niciodată  atât de mulţumit.

— Explicaţi-mi! îl rugă Harry.

— Dar ştii deja, spuse Dumbledore.  Se juca, rotindu-şi degetele.

— L-am lăsat să mă omoare, spuse Harry. Nu?

— Da-da, spuse Dumbledore, încuviinţând din cap.

Continuă!

— Deci partea din sufletul lui care era în mine...

Dumbledore încuviinţă din cap şi mai entuziasmat, îndemnându-l pe Harry să vorbească în continuare, cu un zâmbet încurajator.

— ... a dispărut?

— O, da! răspunse Dumbledore. Da, a distrus-o. Harry,  acum, sufletul tău este întreg şi îţi aparţine numai şi numai ţie.

— Dar atunci... Harry se uită peste umăr, înspre locul în  care mica fiinţă rănită tremura sub scaun.

— Ce este acolo, domnule profesor?

— Ceva pe care noi nu putem să-l ajutăm, spuse  Dumbledore.

— Dar dacă Lordul Cap-de-Mort a folosit blestemul fatal, îşi  continuă Harry raţionamentul, şi nu a murit nimeni pentru mine, de data aceasta, cum aş putea să mai fiu încă în viaţă?

— Cred că ştii, spuse Dumbledore. Gândeşte-te la trecut.  Adu-ţi aminte ce a făcut, în ignoranţa lui, în lăcomia şi  cruzimea lui. Harry se gândi. Învălui cu privirea spaţiul din jur.  Dacă chiar se aflau într-un palat, atunci era unul ciudat, cu scaune aşezate în rânduri mici şi porţiuni de bare metalice din  loc în loc, iar el, Dumbledore şi fiinţa rănită de sub scaun erau în continuare singurele persoane de acolo. Apoi, răspunsul îi  veni uşor pe buze, fără niciun efort.

— Mi-a luat sângele, spuse Harry.

— Intocmai! aprobă Dumbledore. Ţi-a luat sângele şi şi-a  reconstruit trupul cu el! Sângele tău în venele lui, Harry,  protecţia lui Lily în amândoi! Te-a legat de viaţă atâta timp cât  trăieşte el!

— Eu trăiesc... atâta timp cât trăieşte el? Dar credeam că... credeam că era invers! Nu trebuia să murim amândoi? Sau e acelaşi lucru? îi distraseră atenţia scâncetele şi bufniturile fiinţei care agoniza în spatele lor şi se uită din nou în direcţia  aceea.

— Sunteţi sigur că nu putem face nimic?

— Nu poate fi ajutat.

— Atunci, explicaţi-mi mai departe, spuse Harry şi  Dumbledore zâmbi.

— Tu ai fost al şaptelea Hotcrux, Harry. Horcruxul pe care nu a intenţionat niciodată să îl creeze. Şi-a adus sufletul într-o  stare atât de puţin stabilă, încât, atunci când a comis actele acelea de o cruzime inimaginabilă, uciderea părinţilor tăi,  încercarea de a lua viaţa unui copil: s-a făcut fărâme. Dar ceea  ce a scăpat din camera aceea a fost chiar mai puţin decât a  conştientizat el. Şi-a lăsat în urmă ceva mai mult decât trupul.

A lăsat o parte din el în tine, potenţiala victimă care supravieţuise.  Şi cunoştinţele lui au rămas cu teribil de multe lacune, Harry! Cap-de-Mort nu face niciun efort pentru a  înţelege ceea ce nu preţuieşte. Cap-de-Mort nu ştie şi nu  înţelege nimic despre spiriduşi de casă şi poveşti pentru copii,  iubire, loialitate şi nevinovăţie. Nimic. Faptul că acestea au cu toate o putere mai presus de a sa, o putere mai presus de orice vrajă este un adevăr pe care nu l-a perceput niciodată.

Ţi-a luat sângele, crezând că avea să îl întărească. A luat în corpul său o mică parte din vraja pe care mama ta a aruncat-o asupra ta, când a murit ca să te salveze. Trupul său menţine în  viaţă sacrificiul ei şi, atâta timp cât vraja supravieţuieşte,  supravieţuieşti şi tu, la fel ca şi ultima speranţă a lui Cap-deMort. Dumbledore îi zâmbi şi Harry se holbă la el.

— Şi aţi ştiut asta? Aţi ştiut tot timpul?

— Am bănuit. Şi, de obicei, bănuielile mele s-au dovedit corecte, spuse Dumbledore fericit.

Rămaseră tăcuţi parcă pentru multă vreme, în timp ce fiinţa din spatele lor scâncea şi tremura în continuare.

— Mai este ceva, spuse Harry. Încă ceva... De ce bagheta  mea i-a rupt bagheta pe care o împrumutase?

— In privinţa asta, nu pot fi sigur.

— Atunci spuneţi-mi