– Realizări remarcabile.

– Ia-mă cu tine când te întorci la Zid, spuse Jon dintr-odată. Tata mă va lăsa să plec dacă-i ceri tu asta, ştiu că da.

Unchiul Benjen îi studie chipul cu atenţie.

– Zidul este un loc năprasnic pentru un băiat, Jon.

– Sunt aproape un bărbat, protestă Jon. Am să împlinesc cincisprezece ani, chiar de onomastică, iar Maester Luwin spuse că bastarzii cresc mai repede decât alţi copii.

– Asta cam aşa e, zise Benjen cu o zvâcnitură a buzelor.

Luă cupa lui Jon de pe masă, o umplu din nou, turnând dintr-un urcior apropiat, şi trase o înghiţitură lungă.

– Daeren Targaryen avea numai paisprezece ani când a cucerit Dorne, spuse Jon.

Tânărul Dragon era unul dintre eroii săi.

– O cucerire care a durat doar o vară, observă unchiul său. Regele Copil a pierdut zece mii de oameni ca să ocupe locul şi alţi cincizeci de mii încercând să-l păstreze. Cineva ar fi trebuit să-i spună că războiul nu este o joacă. Luă încă o înghiţitură de vin. De asemenea, spuse ştergându-se la gură, Daeren Targaryen avea doar optsprezece ani când a murit. Sau ai uitat partea asta?

– Nu uit nimic, se lăudă Jon. Vinul îl făcea îndrăzneţ. Încercă să se îndrepte de spate, ca să pară mai înalt. Vreau să servesc în Rondul de Noapte, unchiule.

Se gândise îndelung şi din greu la asta, zăcând în pat noaptea, în vreme ce fraţii săi dormeau în jurul său. Robb va moşteni într-o bună zi Winterfell, va comanda marile armate ca Paznic al Nordului, Bran şi Rickon vor fi purtătorii de flamuri şi vor conduce avanposturile în numele lui. Surorile sale, Arya şi Sansa, se vor căsători cu moştenitorii altor mari Case şi se vor duce în sud ca doamne la castelele lor. Dar ce loc putea spera un bastard să moştenească?

– Nu ştii ce-mi ceri, Jon. Rondul de Noapte este o frăţie legată prin jurământ. Nu avem familii. Nici unul dintre noi nu va avea, vreodată, fii. Soaţa noastră este datoria. Ţiitoarea ne este onoarea.

– Şi un bastard poate avea onoare, spuse Jon. Sunt gata să depun jurământul în faţa ta.

– Eşti un băiat de paisprezece ani, răspunse Benjen. Încă nu eşti bărbat. Până nu cunoşti femeia nu vei şti la ce vei fi nevoit să renunţi.

– Nu-mi pasă de asta, se înfierbântă Jon.

– S-ar putea să-ţi pese, dacă ai ştii ce înseamnă, rosti Benjen. Dacă ai şti cât te costă jurământul, s-ar putea să fii mai puţin dornic să plăteşti preţul, fiule.

Jon simţi cum înlăuntrul său îl cuprinde furia.

– Nu sunt fiul tău!

Benjen Stark se ridică.

– E mai degrabă păcat. Puse o mână pe umărul lui Jon. Vino la mine, după ce ai crescut vreo câţiva dintre propriii tăi bastarzi, şi o să vedem atunci cum te simţi.

Jon tremura.

– Nu am să cresc niciodată vreun bastard, spuse el cu grijă. Niciodată! Scuipă cuvântul ca pe un venin. Dintr-o dată, îşi dădu seama că peste întreaga masă se aşternuse tăcerea şi că toată lumea îl privea. Simţi cum în ochi i se adunau lacrimile. Se ridică în picioare. Vă rog să mă scuzaţi, spuse cu o ultimă urmă de demnitate.

Se întoarse şi plecă în goană, înainte să apuce cineva să-l vadă plângând. Trebuie că băuse mai mult vin decât credea el. Picioarele se împleticeau sub el pe când încercă să fugă şi se clătină într-o parte şi-n alta, dând peste una dintre servitoare şi răsturnând o butelcă cu vin. În jurul său izbucniră hohote de râs, iar Jon simţi lacrimi fierbinţi pe obraji. Câţiva încercară să-l îndrepte. Se smulse din îmbrăţişarea lor şi o rupse la fugă, aproape orb, spre uşă. Năluca îl urmă îndeaproape, în noapte.

Curtea era tăcută şi pustie. O santinelă singuratică stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de frig. Arăta plictisit şi jalnic pe când se zgribulea acolo, singur, dar Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. Altfel, castelul era întunecat şi pustiu. Jon văzuse odată, un avanpost abandonat, un loc mohorât, unde nu mişca nimic în afara vântului, iar pietrele tăceau, nespunând nimic despre oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi amintea de acel loc, în această noapte.

Zarva muzicii şi a cântecelor se risipea prin ferestrele deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi dorit Jon să le audă. Îşi şterse lacrimile cu mâneca de la cămaşă, furios că le lăsase să curgă, şi se întoarse să plece.

– Băiete, se auzi o voce.

Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de deasupra uşii Marii Săli, semănând cu o himeră. Piticul rânjea în jos, spre el.

– Animalul ăla e un lup?

– Un lup străvechi, spuse Jon. Îl cheamă Năluca. Se uită în sus spre omuleţ, întreaga sa dezamăgire fiind uitată dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu eşti la ospăţ?

– E prea cald şi prea multă gălăgie şi am băut prea mult vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme în urmă, că este socotită o grosolănie să vomiţi pe fratele tău. Aş putea să-ţi privesc lupul mai îndeaproape: Jon ezită, apoi încuviinţă încet din cap.

– Poţi să cobori de acolo sau aduc o scară?

– Oh, lasă asta, spuse omuleţul.

Sări de pe pervaz în văzduh. Jon icni, apoi privi cum Tyrion Lannister se roti în aer ca o minge, ateriza uşor în mâini, apoi sări înapoi în picioare.

Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se scutură de praf şi izbucni în râs.

– Cred că ţi-am speriat lupul. Cer iertăciune.

– Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche şi-l chemă. Nălucă, hai aici. Vino! Aşa. Puiul de lup păşi cu grijă, apropiindu-se, şi amuşină faţa lui Jon, dar îşi ţinu privirile pe Tyrion Lannister şi, când piticul se întinse spre el, se trase înapoi şi-şi dezveli colţii într-un mârâit tăcut.

– Ce timid e, nu-i aşa? remarcă Lannister.

– Şezi, Nălucă, îi comandă Jon. Aşa. Stai liniştit. Se uită spre