Însă acum vreo doi ani am făcut o pasiune pentru un cântăreț. Era sexy și avea niște ochi bleu-ciel, de-un albastru de-ăla grecesc cum vedeam în Thassos la taverne. Mergeam pe stradă cu căștile în urechi și îmi imaginam cum ar fi ca, într-o zi, să dau nas în nas cu el, pe stradă. În mintea mea, eram îmbrăcată în rochia aia neagră, fără spate, fără soț și fără copil. Și, pe măsură ce mergeam, începeam să simt cum de undeva, cam dinspre osul pubian, urca un fel de senzație de căldură care, dacă aș fi lăsat-o acolo, să se cațăre pe interior, ar fi ajuns până la creier unde ar fi făcut, sigur, explozie.

Îmi plac fantasmele. Sunt ca niște dorințe din plastilină, moi, colorate, care se lasă pipăite, modelate, aranjate în fel de fel de forme cu care pot face ce vreau eu. Exact ca omuleții din căsuța aia colorată, în formă de cizmă, de la verișoară-mea din cameră. Cea mai frumoasă căsuță de păpuși pe care o văzusem până atunci. Abia așteptam să mă duc la ea în vizită, ca să mă lase să mă joc cu familia aia minusculă, de plastic, s-o pun la masă, s-o duc apoi în dormitor, s-o îmbrac, s-o pregătesc de culcare, să mă port cu ea ca și cum aș fi fost un fel de Dumnezeu al omuleților LEGO.

Cât a fost fata mică, am putut să rămân și eu mică.

Mă ascundeam printre jucăriile ei, printre cărți cu animale, printre cuburi și puzzle-uri, printre cântece de leagăn și sărituri în bălți și nimeni nu-și dădea seama ce fac eu acolo. Văzută din afară, eram doar o mamă care se punea la mintea copilului, însă știam că, de fapt, eu trăgeam de timp. Apoi, ea a crescut, a început școala, și dintr-odată, am simțit cum cineva mă ia de-acolo, mă apucă de guler și mă trage-n sus, obligându-mă să devin adult. Adulții trebuie să fie responsabili, să ia decizii, iar mie nu-mi place să decid, pentru că mi-e frică să nu greșesc. Nu știu ce să fac cu greșelile. Aș putea să le uit sau să le iert, dar n-am învățat să fac asta. Eu am învățat să fiu ascultătoare. Doar că acum nu mai am chef. Acum mă simt gata să fac ce vreau eu și mă gândesc că, pe undeva, și asta mă apropie de Angelina Jolie, că și ea pare mai rebelă din fire.

*

Părul aparține femeii, sânul – bărbatului. Așa mi-a spus cineva, încercând să-mi explice de ce femeile jelesc mai tare pierderea părului decât a sânului. În plus, părul e la vedere. În sutien poți să mai bagi o proteză, niște vată, chiar și o pereche de șosete făcute ghem. Iar dezbrăcată poate că oricum nu te vede nimeni. Însă părul? Sunt peruci, e drept. Și gene false. Și creion de sprâncene. Și măcar o perioadă scapi de mersul la cosmetică și de ceară.

Eu nu pot să port perucă. Am fost la Cocor, am probat, am ales, am venit cu ea acasă. Dar a rămas acolo, în pungă. Ca și cum și să vreau, nu aș mai putea să mă ascund. Ca și cum așa, cheală, sunt condamnată la un exercițiu total de umilință menit să mă oblige să mă reinventez de la zero. De fapt, așa mă și simt: un fel de zero uriaș, neted și gol, care apucă disperat tot ce prinde ca să se umple pe dinăuntru, ca să-și dea de trăit, asemenea unui stomac care își dă de mâncare.

Peruca era blondă, ceva mai deschisă decât părul meu. Aș fi putut să o iau roșcată sau măcar cu părul foarte lung, de parcă n-aș fi fost bolnavă, ci curvă. Dar n-am făcut-o. Să nu mă dau de gol.

Pe cuvânt de onoare? Așa mă întreba tata și eu eram convinsă că dacă zic da și nu e adevărat, atunci un fel de blestem se va abate asupra mea, de parcă ar fi fost de ajuns o minciună, una singură, ca să arunce în aer toată viața mea de atunci, de copil, și toată iubirea din jurul meu. Așa că nu mințeam. Doar uneori, la școală, mai ziceam pe cuvânt de pionier, că știam că aia nu se pune și că niciun om normal nu dădea doi bani pe pionieri.

Scot peruca din pungă, mă așez în fund pe pat și rămân așa, cu ea în poală, de parcă ar fi un animal mort. Când mă uit în spate, la mine, cea de până atunci, aproape că nu mă recunosc. Deși îi știu, toți anii din urmă ajung să fie un fel organ amorțit, un picior anesteziat care e lipit de mine, dar pe care îmi e imposibil să-l simt în vreun fel. Parcă aș fi după cezariană, doar că, în loc de copil, am dat afară trecutul, ca și cum era prea mult să-l mai duc și p-ăsta.

Decid să-mi acopăr capul cu un fel de turban negru. Chiar îmi place cum îmi stă. Mi se pare că-mi dă un aer sofisticat, deși probabil că nu e adevărat, probabil că asta e doar în imaginația mea. Probabil că pentru ceilalți e mai degrabă un fel de etichetă. Atenție, bolnav! Oamenii bolnavi sunt periculoși. Nu prin ceea ce fac, ci prin faptul că îndrăznesc să existe, să le strice celorlalți ziua cu o realitate de care nu are nimeni chef.

Urc în 104 pe undeva, pe la Unirii, și ochii mi se lipesc direct de fața ei. În loc de sprâncene are câteva fire răzlețe și neconvingătoare ce-i lasă capul să pară un fel de ou imens, găurit în câteva locuri pentru văz, miros și gust. Nici nu a fost nevoie să citesc ce scrie pe biletul ăla pe care-l tot arată, în stânga și-n dreapta. Cerșește. Atenție și bani. Dintr-un fel de spirit stupid de solidaritate îi dau zece lei. Acum privirile