Ravi şi cu mine ne-am dus să ne plimbăm pe plantaţiile de ceai de lângă oraş. Era o scuză pentru a mai ieşi din letargie. După-amiezile, Tata şi Mama se instalau în ceainăria hotelului nostru ca pisicile la soare. Mama citea, iar Tata discuta cu alţi oaspeţi.

Sunt trei dealuri în Munnar. Nu se pot compara cu dealurile înalte aproape munţi care înconjoară oraşul, dar am observat în prima dimineaţă, la micul dejun, că ieşeau în evidenţă cumva: pe fiecare era câte o Casă a Domnului. Dealul din dreapta, peste drum de hotel, avea un templu hindus; dealul din mijloc, mai îndepărtat, avea o moschee; dealul din stânga era încoronat cu o biserică creştină.

În cea de-a patra zi pe care o petreceam în Munnar, pe la sfârşitul după-amiezii, eram pe dealul din stânga. În ciuda faptului că urmasem o şcoală creştină, nu mai fusesem într-o asemenea biserică şi nu aveam de gând să încerc acum. Ştiam foarte puţine lucruri despre religia creştină. Ştiam doar că aveau puţini zei şi multe acte de violenţă. Dar şi şcoli bune. M-am plimbat în jurul bisericii. Era o clădire care nu trăda cu nimic ceea ce se afla înăuntru, cu pereţi albastru deschis, înalţi, groşi şi fără decoraţii, ferestre înguste prin care nu se putea privi înăuntru. O fortăreaţă.

Am dat peste prezbiteriu. Uşa era deschisă. M-am ascuns într-un colţ ca să văd ce se petrece. La stânga uşii era o placă pe care scria: Preotul Paroh şi Preotul Asistent. Lângă fiecare dintre ele era o plăcuţă glisantă. Atât preotul, cât şi asistentul erau ACOLO, după cum mă informa plăcuţa cu litere de aur, pe care le vedeam foarte bine. Un preot lucra în biroul lui, cu spatele către ferestre, în timp ce celălalt era aşezat pe o bancă, la o masă rotundă, în vestibulul mare, care funcţiona cu siguranţă ca o cameră de primire a oaspeţilor. Stătea cu faţa la uşă şi la ferestre, cu o carte în mână, probabil o Biblie. Citea puţin, se uita în sus, mai citea puţin, apoi se uita din nou în sus. Făcea asta calm, dar concentrat şi ritmic. După câteva minute, a închis cartea şi a pus-o alături. Şi-a încrucişat palmele pe masă şi a rămas aşa, cu o expresie senină pe faţă, fără să arate aşteptare sau resemnare.

Vestibulul era curat, cu pereţi albi; masa şi băncile erau din lemn închis la culoare, iar preotul purta o rasă albă – totul era curat şi simplu. Aveam un sentiment de pace. Dar ceea ce m-a atras spre acest loc, în afara peisajului, a fost înţelegerea mea intuitivă că el era acolo deschis, răbdător în caz că cineva ar fi dorit să-i vorbească; o problemă de suflet, o durere, o problemă de conştiinţă, toate ar fi fost ascultate cu dragoste. Era un om a cărui profesie era să iubească, şi el oferea alinare şi îndrumare cât putea de bine.

Am fost mişcat. Mă încânta şi mă înfiora ceea ce vedeam în faţa ochilor.

S-a ridicat de la masă. Am crezut că îşi va închide uşiţa, dar n-a făcut-o. S-a retras spre capătul prezbiteriului, lăsând uşa dintre vestibul şi următoarea cameră deschisă. Am observat acest lucru, cum amândouă uşile erau larg deschise. În mod evident, şi el şi colegul lui erau încă disponibili.

Am făcut câţiva paşi şi am îndrăznit. Am intrat în biserică. Aveam un nod în stomac. Era îngrozit că voi vedea un creştin care va striga la mine:

— Ce faci aici? Cum ai îndrăznit să intri în acest loc sacru, pângăritorule? Ieşi imediat!

Dar nu era nimeni. Şi nu era mare lucru de înţeles. Am înaintat observând cu atenţie interiorul. Era o pictură acolo. Era asta oare murti? Ceva despre un sacrificiu uman. Un zeu supărat care trebuia îmbunat cu sânge. Femei uimite se uitau în sus şi copii dolofani cu aripioare zburau împrejur. O pasăre carismatică. Care din ei era Dumnezeu? Într-o parte a sălii era o sculptură din lemn pictat. Din nou victima, lovită şi plină de sânge. M-am uitat la genunchi. Erau zgâriaţi rău. Pielea roz era jupuită şi arăta ca petalele unei flori, dând la iveală rotulele roşii ca focul. Era greu să găsesc o legătură între această scenă de tortură cu imaginea preotului.

A doua zi, cam pe la aceeaşi oră, am intrat din nou.

Catolicii sunt renumiţi pentru severitatea lor, pentru judecata rapidă şi grea. Experienţa mea cu Părintele Martin n-a fost deloc aşa. El era foarte blând. Îmi dădea ceai şi biscuiţi într-un serviciu de ceai care strălucea şi zornăia la fiecare mişcare; mă trata ca pe un adult; şi mi-a spus o poveste. Sau, deoarece creştinilor le plac literele mari, o Poveste.

Şi ce poveste. Primul lucru care m-a atras a fost neîncrederea. Ce? Omenirea păcătuieşte şi Fiul Domnului plăteşte preţul pentru ei? Am încercat să mi-l imaginez pe Tata spunându-mi:

— Piscine, un leu a scăpat în ţarcul lamelor azi şi a ucis două. Ieri, un alt leu a omorât un ţap negru. Săptămâna trecută, doi au ucis o cămilă. Acum două săptămâni, au omorât nişte cocostârci pictaţi şi nişte bâtlani cenuşii. Şi cine poate spune cu siguranţă cine a mâncat un aguti auriu? Situaţia a devenit intolerabilă. Trebuie să facem ceva. Am decis că singura modalitate de a-i potoli pe lei este să te sacrific pe tine.

— Da, Tată, asta ar fi cel mai logic şi cel mai corect lucru pe care l-am putea face. Dă-mi un răgaz să mă spăl.

— Aleluia, fiul meu.

— Aleluia, Tată.

Ce poveste de adormit copiii. Ce psihologie ciudată.

Am cerut să-mi spună o altă poveste, una pe care s-o găsesc mai acceptabilă. Cu siguranţă, această religie avea şi alte poveşti – religiile au multe. Dar Părintele Martin m-a făcut să înţeleg că poveştile de dinaintea acesteia – şi erau multe – erau doar prologul pentru creştini. Religia lor nu avea decât o Poveste, şi la ea se întorceau iar şi iar. Era destul pentru ei.

În seara aceea, la hotel, am fost foarte tăcut.

Puteam să înţeleg că un zeu se luptă cu răul. Zeii hinduşi au şi ei partea lor