care aşteaptă binecuvântarea, picturile murale multicolore care spun poveşti colorate, frunţile care poartă acelaşi cuvânt – credinţă – cu diverse semnificaţii, toate spun că sunt hindus. Am devenit credincios acestor impresii chiar înainte de a şti ce însemnau. Inima mi-o cere. Într-un templu hindus mă simt acasă. Simt Prezenţa, dar nu aşa cum o simţim de obicei, ci mai puternic. Inima încă mi se opreşte la vederea unei statuete murti, a Locuinţei Domnului, în sanctitatea unui templu. Sunt într-adevăr în pântecul cosmic şi sacru, originea tuturor lucrurilor, şi sunt un norocos să-i privesc esenţa. Mâinile mi se împreună într-o rugă plină de evlavie. Mi-e dor de prasad, acea ofrandă dulce către Dumnezeu care se întoarce spre noi ca un dar sanctificat. Palmele mele au nevoie să simtă căldura unei flăcări sfinţite, a cărei binecuvântare o duc la ochi şi frunte.

Dar religia este mai mult decât rit şi ritual. E esenţa ritului şi ritualului. Şi, din acest punct de vedere, sunt hindus. Universul are sens pentru mine doar prin ochi hinduşi. Există Brahma, sufletul lumii, cadrul pe care se ţese, cu urzeală şi ţesătură, pânza fiinţării, cu toate elementele decorative ale timpului şi spaţiului; există Nirguna Brahma, fără calităţi, dincolo de înţelegere, de descriere, de abordare; îi ţesem haină din cuvintele noastre sărace – Unul, Adevărul, Unitatea, Absolutul, Realitatea Supremă, Pământul Fiinţării – şi încercăm s-o facem să i se potrivească, dar Nirguna Brahma rupe întotdeauna cusăturile. Rămânem fără cuvinte. Există Saguna Brahma, plină de calităţi, căreia costumul i se potriveşte. Acum putem s-o numim Shiva, Krishna, Shakti, Ganesha; putem să o înţelegem cât de cât; putem să-i descoperim anumite caracteristici iubitoare, miloasă, înfricoşătoare şi-i simţim atracţia. Saguna Brahma este Brahma care se arată simţurilor noastre limitate. Brahma exprimată nu doar în zei, ci în oameni, animale, copaci, într-o mână de pământ, căci totul poartă semnul divinului. Adevărul vieţii este că Brahma nu e diferit de atma, forţa spirituală din noi, pe care o putem numi suflet. Sufletul individual îl atinge pe cel universal în acelaşi fel în care o ciutură coboară în fântână după apă. Cel ce susţine universul dincolo de gând şi limbă şi cel care este esenţa noastră, încercând din răsputeri să se exprime, este unul şi acelaşi lucru. Finitul în infinit şi infinitul în finit. Dacă o să mă întrebaţi care e legătura dintre Brahma şi atman, v-aş spune că e asemănătoare celei dintre Tată, Fiu şi Sfântul Duh: misterioasă. Dar un lucru e clar: atman încearcă să împlinească Brahma, să fie una cu Absolutul, şi e în pelerinaj în viaţa asta în care se naşte şi moare, şi renaşte pentru a muri iar, şi iar, şi iar, până când ajunge să arunce forma limitată care îl leagă aici, jos. Căile către eliberare sunt multe, dar malul care mărgineşte drumul e întotdeauna aceleaşi, Malul Karma, unde contul eliberării pentru fiecare dintre noi este creditat sau debitat în funcţie de acţiunile noastre.

Acesta este, pe scurt, hinduismul, iar eu am fost hindus toată viaţa. Îmi văd locul în univers purtând în mine noţiunile lui.

Dar nu trebuie să ne agăţăm de el! Fundamentaliştii şi literaliştii sunt de vină pentru această atitudine. Mi se aduce aminte momentul când Zeul Krishna era văcar. În fiecare noapte, el invită mulgătoarele să danseze cu el în pădure. Ele vin şi dansează. Noaptea e întunecoasă, focul trosneşte, ritmul muzicii creşte fetele dansează iar şi iar cu dulcele lor domn, care s-a multiplicat pentru a putea fi în braţele fiecăreia. Dar în momentul în care fetele devin prea posesive, când fiecare crede că e doar al ei, el dispare. De aceea nu trebuie să fim niciodată geloşi pe Domnul.

Ştiu o femeie, aici, în Toronto, care îmi este foarte dragă. A fost mama mea adoptivă. Îi spun Auntieji şi îi place. Este din Quebec. Deşi locuieşte în Toronto de peste treizeci de ani, mintea ei de origine franceză pare să nu înţeleagă anumite sunete din engleză. Aşa că, atunci când a auzit prima oară numele lui Hare Krishna, n-a înţeles bine. A înţeles „creştini fără păr”{3} şi asta a însemnat pentru ea mulţi ani. Când am corectat-o, i-am spus că de fapt nu greşise prea tare; că hinduşii, din punctul de vedere al capacităţii de a iubi, sunt într-adevăr nişte creştini lipsiţi de păr, aşa cum musulmanii sunt hinduşi cu barbă, după felul în care îl văd pe Dumnezeu în tot şi în toate, iar creştinii sunt musulmani cu pălărie, după felul în care îi sunt devotaţi lui Dumnezeu.

Capitolul 17

Prima minune e cea mai adâncă; cele care-i urmează se mulează după urma lăsată de prima. Îi datorez hinduismului peisajul originar al imaginaţiei mele religioase, acele oraşe şi râuri, câmpuri de bătălie şi păduri, munţi, sfinţi şi mări adânci unde se întâlnesc zeii, sfinţii, ticăloşii şi oamenii de rând şi astfel spun cine sunt şi de ce există. Prima dată am auzit despre puterea cosmică de a iubi bunătatea pe acest tărâm hindus. Vorbea Zeul Krishna, l-am auzit şi l-am urmat. Cu dragostea şi înţelepciunea lui, Krishna m-a făcut să întâlnesc un om.

Aveam paisprezece ani şi eram un hindus mulţumit în vacanţă când l-am întâlnit pe Isus Cristos.

Tata nu-şi prea lua liber de la zoo, dar în una dintre puţinele dăţi când a făcut-o a fost atunci când am plecat în Kerala. Munnar este o mică staţiune de deal înconjurată de una dintre cele mai mari plantaţii de ceai din lume. Era la începutul lui mai şi nu începuse încă musonul. Câmpiile din Tamil Nadu erau fierbinţi. Am ajuns la Munnar după ce am condus cinci ore pe un drum şerpuit timp de la Madurai. Era o răcoare plăcută, ca şi cum am fi avut mentă în gură. Am făcut ce fac toţi turiştii. Am vizitat fabrica de ceai Tata. Ne-am plimbat cu barca pe un lac. Am făcut turul unui centru de creştere a vitelor. Le-am dat sare unor Nilgriahrs o specie de capră sălbatică într-un parc naţional.

— Avem şi noi la zoo. Ar trebui să