de un învăţător care vroia să cumpere amândouă căruţele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos din căruţă şi se şi grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă şleaurile de la cai…

  Învăţătorul, prevenitor, întrebă de preţ. Tudor Bălosu dădu preţul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: şaptezeci de lei şi spuse asta ca şi cum ar fi fost cunoscut de când lumea că aşa se vinde porumbul.

  Posomorât, învăţătorul răspunse că şaizeci de lei este ultimul preţ şi că nu poate cumpăra decât aşa, la care Bălosu legă şleaurile grăbit, fără să mai discute, supărat chiar că fusese oprit din drum când toată lumea ştia că şaptezeci de lei este preţul obişnuit. Uluit, Moromete observă că învăţătorul dăduse exact preţul dorit de ei, dar Bălosu începu să râdă şi răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învăţătorul ar fi dat bucuros şaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo şi să cerem optzeci şi dacă nu dăm noi porumbul cu şaptezeci de lei, Moromete, să nu mai vii niciodată cu mine la munte.”

  Merseră mai încolo şi Bălosu spusese preţul său de optzeci, dar în afară de primarul comunei, care dădu un leu peste şaizeci, nimeni nu cumpără. „Dacă mergem trei sate mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu şaptezeci”, insistă Bălosu şi Moromete conveni, depăşit mereu de felul de a judeca al vecinului său.

  De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câştigul ar fi fost lipsit de peripeţii, încât insistenţa lui Bălosu i se păru firească. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor). Când ieşise împreună cu bătrânul Moromete, acum treizeci de ani, în 1907 şi dăduse foc conacului lui Guma nu se gândise că pământul moşierului îi trebuie pentru comerţ şi pentru bani. Existau nişte obiceiuri pe vremea aceea care lui i se păreau mai mari nenorociri decât munca şi foamea. Se duceau la conac şi când dădeau ochii cu boierul, bătrânul se făcea de nerecunoscut, îşi lua căciula din cap şi avea un glas care şi acum, când îşi amintea de el, Moromete se întuneca şi se făcea crunt la faţă.

  Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăia atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încât nu băgă de seamă că unii nu se mai gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: La ce anume? Să facă comerţ! Aşadar, cu cereale şi să câştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul…

  Încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinaţii mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, şi mult mai puţin ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă şi Achim.

  Merseră deci mai departe cu căruţele şi Moromete era foarte curios – şi foarte vesel în acelaşi timp – să vadă dacă o socoteală făcută din nimic, cum era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu şaptezeci de lei, are să fie dovedită pe viu.

  În satul următor un muntean mai înstărit oferi un leu peste şaizeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe şi li se oferi apoi deodată trei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obţine sigur zece lei. Nu ieşiră însă bine din sat, că se petrecu întâmplarea…

  O femeie tânără de tot, cu faţa albă, cu părul galben şi cu nişte ochi mari, albaştri, frumoşi, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da.

  „Ce bine c-aţi venit, oameni buni, că nu ştiam ce să mai fac, a spus femeia bucuroasă. Haideţi, trageţi în curte că oţi fi osteniţi! Să vă fac ceva să mâncaţi şi să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere şi ei, să daţi tot porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble.” „Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să se clintească din căruţă. Du-te întâi la vecini şi întreabă-i dacă cumpără, să nu pierdem timpul de pomană.” „Dar cu cât daţi dubla?” a întrebat femeia pălind.

  Glasul lui Tudor Bălosu era mai îngheţat decât gerul: „Optzeci de franci, leică!” „Optzeci de franci?!” „Hai, Moromete!” a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai răspundă femeii.

  „Dar cât dai dumneata, leică?” a întrebat Moromete din curiozitate.

  „Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, şaizeci de lei, ăsta e preţul pe la noi… „ „A! Nu!” a clătinat Moromete din cap.

  Nu se poate, însemna exclamaţia lui. Noi avem aici nişte socoteli. Iese sau nu iese şaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ţi dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul deosebit de al celuilalt, şi-a încleştat mâinile de loitra căruţei lui şi vorbele ei au început să curgă şuvoi. Moromete nu prea înţelegea, o vedea doar cum se ţine cu mâinile de loitră şi calcă prea aproape de roată.

  Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu şaizeci de lei… barim câteva duble… e rău, n-are ce da la copii… Să tragă căruţa că şaizeci de lei e destul.

  „Haide, omule, că doar n-oi fi şi dumneata bogat să nu înţelegi… Oi fi venind de departe şi ţi-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruţa… Îţi dau ceva ţuică peste şaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai baţi drumurile de pomană?”

  Moromete s-a frânt de mijloc şi s-a uitat la picioarele femeii: „Dă-te la o parte, creştino, că te calcă roata!” i-a