— Harry, ce trebuie tu să înţelegi este că tu şi Cap-de-Mort aţi ajuns împreună în sfere ale magiei până acum necunoscute şi neverificate. Dar iată ce cred că s-a întâmplat şi nu există  precedent, şi cred că niciun creator de baghete nu ar fi putut să  prevadă sau să-i explice lui Cap-de-Mort. După cum ştii, Capde-Mort a dublat fărăsă vrea legătura dintre voi, când a revenit la înfăţişarea sa umană.

O parte din sufletul său era încă ataşată de al tău şi, 

crezând că avea să devină mai puternic, a luat asupra lui o  parte din sacrificiul mamei tale. Dacă ar fi înţeles puterea  teribilă şi precisă a acelui sacrificiu, poate că nu ar fi îndrăznit să se atingă de sângele tău... Dar atunci, dacă ar fi fost capabil  să înţeleagă asta, n-ar mai fi putut să fie Lordul Cap-de-Mort şi  poate că nu ar fi ucis niciodată. După ce a cteat această dublă  legătură, după ce şi-a unit destinul lui de al tău mai strâns  decât ale oricăror alţi doi vrăjitori din istorie, Cap-de-Mort te-a atacat cu o baghetă care avea acelaşi miez cu al baghetei tale. Şi s-a petrecut ceva ciudat, aşa cum bine ştim. Miezurile au reacţionat într-un mod în care Lordul Cap-de-Mort nu se aşteptase niciodată, neştiind că bagheta ta era geamănă cu a  lui. Harry, în noaptea aceea, lui i-a fost mai frică decât ţi-a fost  ţie. Tu acceptaseşi posibilitatea morţii, ceva ce Lordul Cap-deMort nu a putut face niciodată. Curajul tău a câştigat, bagheta  ta a biruit-o pe a lui. Şi când a biruit-o, s-a întâmplat ceva între baghetele voastre, ceva care a reflectat relaţia dintre stăpânii  lor.

Cred că, în noaptea aceea, bagheta s-a îmbibat cu o parte din puterea şi calităţile baghetei lui Cap-de-Mort; cu alte cuvinte, a preluat o părticică din Cap-de-Mort însuşi. Aşa că  bagheta ta l-a recunoscut când te-a urmărit, l-a recunoscut pe cel care îi era deopotrivă rudă şi duşman şi a aruncat o parte din propria lui magie, o magie mai puternică decât orice vrajă  pe care o făcuse vreodată bagheta lui Lucius. Acum, bagheta ta  conţinea puterea curajului tău nespus şi a priceperii ucigaşe a  lui Cap-de-Mort. Ce şanse putea să aibă în faţa ei biata vergea a  lui Lucius Reacredinţă?

— Dar dacă bagheta mea era atât de puternică, cum de a  putut să o frângă Hermione? întrebă Harry.

— Dragul meu, efectele sale remarcabile erau direcţionate doar către Cap-de-Mort, care violase atât de nesăbuit cele mai  profunde legi magice. Bagheta aceea era deosebit de puternică  doar faţă de el.  In rest, era o baghetă ca oricare alta... Însă una  bună, fără îndoială, încheie Dumbledore cu blândeţe.

Harry rămase cufundat în gânduri pentru mult timp sau poate doar pentru câteva secunde. Aici îi era foarte greu să fie sigut de noţiuni precum cea a trecerii timpului.

— M-a omorât cu bagheta dumneavoastră.

— Nu a reuşit să te omoare cu bagheta mea, îl corectă  Dumbledore pe Harry. Cred că suntem de acord că nu ai murit.  Deşi, bineînţeles, adăugă el, parcă temându-se că spusese o impoliteţe, nu îţi minimalizez suferinţa, care sunt sigur că a fost

cumplită.

— Dat acum mă simt minunat, spuse Harry, uitându-se în  jos, la mâinile sale curate şi fără răni. Unde suntem, mai exact?

— Păi, asta voiam să te întreb şi eu, spuse Dumbledore,  uitându-se în jur. Tu unde crezi că suntem?

Harry nu ştiuse până să întrebe Dumbledore. Insă acum descoperi că avea răspunsul potrivit.

— Pare să fie, spuse el încet, gata King's Cross. Doar că este mult mai curată şi pustie şi, din câte văd eu, nu există niciun  tren.

— Gara King's Cross!

Dumbledore râdea pe înfundate, fără să se sinchisească de nimic:

— Vai de mine, chiar aşa?

— Păi, dumneavoastră unde credeţi că suntem? întrebă  Harry.

— Dragul meu băiat, nu am nici cea mai mică idee. Ca să zic  aşa, aceasta este petrecerea ta.

Harry habar nu avu despre ce vorbea Dumbledore, directorul îl scotea din minţi. Se uită urât la el, apoi îşi aminti o întrebare mult mai importantă decât localizarea punctului în care se aflau.

— Talismanele Morţii, spuse Harry şi se bucură să vadă cum  cuvintele alungară zâmbetul de pe chipul lui Dumbledore.

— A, da, spuse el.

Părea chiar un pic îngrijorat.

— Ei bine?

Pentru prima dată de când îl întâlnise pe Dumbledore, acesta  nu mai părea un bătrân. Câteva secunde, semăna cu un băieţel  prins cu mâţa-n sac.

— Mă poţi ierta? întrebă el. Mă poţi ierta pentru că nu am  avut încredere în tine? Pentru că nu ţi-am spus? Harry, mi-a  fost teamă că aveai să eşuezi, la fel ca şi mine. Mi-a fost groază  să nu repeţi greşelile mele. Harry, te rog să mă ierţi. Ştiu, de ceva vreme, că tueşti cel mai bun dintre noi doi.

— Despre ce vorbiţi? se impacientă Harry, alarmat de tonul  lui Dumbledore, de lacrimile care apăruseră brusc în ochii  acestuia.

— Despre Talismane, despre Talismane, murmură  Dumbledore.

Visul unui om disperat!

— Dar există cu adevărat!

— Există şi sunt periculoase... o momeală pentru nesăbuiţi, 

spuse Dumbledore. Şi eu am fost un astfel de nesăbuit. Dar o ştii, nu-i aşa?

Nu mai am niciun secret faţă de tine. Ştii...

— Ce să ştiu?

Dumbledore se întoarse cu tot corpul spre Harry, iar lacrimile îi sclipeau în continuate în ochii albaştri.

— Stăpânul morţii, Harry, stăpânul morţii! Până la urmă,  oare chiar am fost mai bun decât Cap-de-Mort?

— Sigur că da, spuse Harry. Sigur că da... Cum puteţi să vă  gândiţi la aşa ceva? Nu aţi omorât pe nimeni, decât când aţi fost  nevoit!

— Aşa este, aşa este, spuse Dumbledore, semănând cu un  copil care căuta sprijin. Totuşi şi eu am căutat un mod de a  birui moartea, Harry.

— Nu aşa cum l-a căutat el, zise Harry.

După cât de furios fusese pe Dumbledore, era foarte ciudat să stea acolo, sub tavanul înalt cu cupolă, şi să îl