le-a preschimbat într-o grămadă de aur, pe care a ascuns-o într-o groapă. Se ducea tot timpul să vadă dacă aurul mai era acolo. Acest du-te-vino a stârnit curiozitatea unuia dintre slujitorii săi care, bănuind că era vorba de o comoară, pe când stăpânul nu se afla de faţă, a mers şi a furat-o.

  Când avarul s-a întors şi a găsit groapa goală, a izbucnit în plâns şi a început să-şi smulgă părul din cap.

  Dar un vecin care l-a văzut căzând pradă acestei neobişnuite dureri şi a auzit care îi fusese pricina, a spus: „Nu te mai frământa, ci ia o piatră, pune-o în acelaşi loc şi închipuie-ţi că este grămada ta de aur, căci, cum tot nu aveai de gând s-o cheltuieşti, şi asta îţi va fi de acelaşi folos ca şi cealaltă.” Valoarea banilor nu stă în a-i avea, ci în a-i folosi.

  FABULE, ESOP, SECOLUL AL VI-LEA Î. HR.

  În februarie 1541, din Quito, în Ecuador, a plecat cea mai mare expediţie pornită vreodată până atunci în căutarea acestui tărâm visat. La conducerea ei se afla fratele lui Pizarro, Gonzalo. Strălucitori în armurile şi mătăsurile lor colorate, trei sute patruzeci de spanioli s-au îndreptat spre răsărit împreună cu patru mii de indieni care le cărau proviziile şi le slujeau drept cercetaşi, patru mii de porci, duzine de lame şi aproape o mie de câini. Curând, însă, expediţia a fost lovită de ploi torenţiale care le-au distrus materialele şi le-au stricat proviziile. În acest timp, Gonzalo Pizarro îi chestiona pe indienii întâlniţi în cale, iar pe cei care păreau să nu spună tot ce ştiau sau nici măcar nu auziseră de regatul acesta fabulos, îi supunea la tortură şi îi azvârlea la câini. Vestea despre cruzimea spaniolilor s-a răspândit repede printre indieni, care au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo era să inventeze poveşti despre EI Dorado şi să-l trimită cât mai departe cu putinţă. Urmând indiciile furnizate de aceştia, Gonzaio şi oamenii săi s-au afundat din ce în ce mai adânc în junglă.

  În Japonia există un proverb popular care sună astfel: „Tada yori takai mono wa nai”, însemnând: „Nimic nu este mai costisitor decât ceva ce ţi se dă fără plată”.

  CALEA LUCRURILOR NESPUSE, MICHIHIRO MATSUMOTO, 1988

  Moralul exploratorilor scădea. Uniformele lor ajunseseră demult nişte zdrenţe, armurile ruginiseră şi le aruncaseră pe drum, încălţămintea se rupsese şi oamenii umblau desculţi. Sclavii indieni pe care îi luaseră cu ei fie muriseră, fie fugiseră. Nu numai că mâncaseră toţi porcii, ci şi câinii de vânătoare şi lamele. Se hrăneau deja cu rădăcini şi fructe. Dându-şi seama că nu mai puteau merge mai departe în acest fel, Pizarro a hotărât să rişte o călătorie pe râu şi din lemnul aproape putred au construit o plută. Numai că nici navigaţia în josul înşelătorului Napo nu s-a dovedit a fi mai uşoară. Aşezându-şi tabăra pe malul râului, Gonzalo a trimis înainte cercetaşi să caute alimente prin aşezările indiene. A aşteptat şi iar a aşteptat întoarcerea acestora, pentru a afla mai târziu că oamenii părăsiseră expediţia şi deciseseră să continue călătoria singuri.

  Ploile nu mai conteneau. Spaniolii au uitat de El Dorado. Nu mai doreau decât să se întoarcă la Quito. În cele din urmă, în august 1542, dintr-o expediţie ai cărei membri se numărau cu miile, au izbutit să ajungă înapoi vreo sută şi ceva. În ochii locuitorilor din Quito, oamenii aceştia acoperiţi cu zdrenţe şi piei de animale, plini de răni, scheletici şi de nerecunoscut, păreau să vină de-a dreptul din iad, căci vreme de peste un an şi jumătate străbătuseră pe jos un traseu de peste trei mii de kilometri descriind un cerc enorm. Uriaşa sumă de bani investită în expediţie fusese irosită – nici urmă de vreun El Dorado, nici urmă de aur.

  Comentariu.

  Cu tot dezastrul lui Gonzalo Pizarro, spaniolii au continuat să lanseze o expediţie după alta în căutarea ţinutului visat. Ca şi Pizarro, ceilalţi conchistadori au dat foc şi au prădat satele, i-au torturat pe indieni şi au îndurat greutăţi inimaginabile fără să se apropie de aurul râvnit. S-au cheltuit cu aceste expediţii sume incalculabile, dar, în ciuda lipsei de rezultat a căutărilor, amăgirea nu a încetat să-şi exercite atracţia.

  Nu numai că goana după El Dorado a costat milioane de vieţi omeneşti, atât din partea indienilor, cât şi a spaniolilor, dar ea a adus imperiul iberic în stare de ruină. Aurul devenise obsesia Spaniei. Bogăţiile care reuşiseră totuşi să pătrundă în ţară – şi nu fuseseră puţine – au fost reinvestite în noi expediţii sau în achiziţionarea obiectelor de lux mai degrabă decât în agricultură sau în alte domenii productive. În Spania, oraşe întregi au fost depopulate pentru că bărbaţii plecaseră să caute aur. Fermele au căzut în paragină, iar armata nu a mai avut de unde recruta soldaţi pentru războaiele din Europa. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, ţara îşi redusese numărul de locuitori la mai puţin de jumătate – în Madrid, populaţia scăzuse de la 400. 000 la 150. 000 de oameni. Necâştigând mai nimic din eforturile susţinute pe un timp atât de îndelungat, Spania s-a îndreptat spre declinul din care nu mai avea să-şi revină niciodată.

  Puterea necesită autodisciplină. Perspectiva îmbogăţirii, mai ales a unei îmbogăţiri uşoare, rapide face ravagii asupra emoţiilor. Îmbogăţiţii peste noapte cred întotdeauna că pot deveni şi mai bogaţi. Li se pare că norocul căzut din cer îi aşteaptă chiar după colţul străzii.

  BANII.

  Yusuf Ibn Jafar el-Amudi obişnuia să le ia bani, uneori chiar sume mari, tuturor celor care doreau să le dea învăţătură. Odată, un distins om de legi venit să-l viziteze i-a spus: „Sunt încântat şi impresionat de ceea ce îi înveţi pe discipolii tăi şi sunt sigur că îi călăuzeşti aşa cum se cuvine. Dar a lua bani în schimbul ştiinţei nu se potriveşte cu tradiţia noastră. În afară de asta, faptul în sine poate fi răstălmăcit.” El-Amudi a spus: „Niciodată nu mi-am vândut ştiinţa.