Cărți «Succes Si Putere. 48 De Legi carte gratuita in format electronic PDF PDF 📖». Rezumatul cărții:
JUDECATA SUPERFICIALĂ, IDRIES SHAH, 1970
Căzând pradă acestei iluzii, oamenii lacomi trec cu vederea elementele esenţiale de care depinde puterea: autocontrolul, bunăvoinţa celorlalţi şi aşa mai departe. E cazul să înţelegi: cu o singură excepţie – moartea – nu există nici o schimbare durabilă care să se petreacă de la o clipă la alta. Averile acumulate peste noapte rareori sunt trainice, pentru că nu au un temei solid. Să nu îngădui niciodată setei de bani să te ispitească să ieşi din cetăţuia sigură a puterii reale. Scopul tău trebuie să fie numai puterea, iar banii îşi vor găsi drum către tine fără să-i cauţi. Lasă căutarea legendarului El Dorado în seama naivilor şi a proştilor.
Varianta a II-a.
Pe la începutul secolului al XVIII-lea, în societatea engleză întâietatea le revenea, indiscutabil, ducelui şi ducesei de Marlborough. După campaniile victorioase împotriva francezilor, ducele era considerat cel dintâi dintre strategii Europei, iar soţia sa, ducesa, după o mulţime de intrigi, îşi cucerise statutul de favorită a reginei Anne, care şi-a început domnia în 1702. În 1704, datorită triumfului britanicilor în bătălia de la Blenheim, ducele a devenit obiectul admiraţiei generale şi, ca răsplată, regina i-a dăruit un teren în oraşul Woodstock şi fondurile necesare pentru ridicarea unui palat. Ducele i-a dat acestei viitoare reşedinţe numele de „palatul Blenheim” şi l-a ales ca arhitect pe tânărul John Vanbrugh, un artist înzestrat cu multilateralitatea creatorilor din Renaştere – era totodată şi dramaturg. Cu mare fast şi multe speranţe, construcţia palatului a început în vara anului 1705.
Vanbrugh avea o concepţie dramaturgică asupra arhitecturii. Platul proiectat de el urma să fie un monument menit să glorifice strălucirea şi puterea ducelui şi să cuprindă lacuri artificiale cu poduri enorme, grădini trasate cu un bun gust elaborat şi alte elemente decorative ieşite din comun. Cu toate acestea, încă din prima zi, ducesei nu-i era pe plac nimic: i se părea că Vanbrugh irosea banii cu prea mulţi copaci. Voia ca palatul să fie gata cât mai repede. I-a torturat pe toţi, arhitect şi lucrători, pentru fiecare detaliu. O obsedau amănuntele. Deşi guvernul era cel care plătea, socotea totul până la ultimul bănuţ. În cele din urmă, cârcotăşenia ei (în legătură cu reşedinţa Blenheim, dar şi cu alte lucruri) a supărat-o pe regină, care, în 1711, a îndepărtat-o de la curte şi i-a ordonat să elibereze apartamentele pe care le ocupa în palatul regal. Când a plecat, furioasă pentru că îşi pierduse funcţia şi, totodată, salariul, a golit încăperile de tot ce se putea lua, inclusiv clanţele de la uşi.
În cursul următorilor zece ani, munca de construcţie mai mult stătea pe loc, decât progresa, pentru că fondurile deveniseră mai greu de obţinut de la guvern. Ducesa credea că Vanbrugh îşi pusese în gând s-o ruineze. Se târguia pentru fiecare căruţă de piatră sau de var, număra fiecare bucată de fier şi fiecare palmă de lambriu, tunând şi fulgerând împotriva risipei lucrătorilor, furnizorilor şi supraveghetorilor. Bătrân şi obosit, ducele nu dorea altceva decât să apuce să-şi trăiască anii de pe urmă în acest palat, dar întreg proiectul se împotmolise într-o mlaştină de procese – lucrătorii o dăduseră în judecată pe ducesă pentru neplata salariilor, iar ea îl dăduse în judecată pe arhitect. Ducele a murit în toiul tuturor acestor ciorovăieli. Nu a avut şansa să doarmă nici măcar o noapte în iubitul său palat.
După moartea lui, s-a constatat că din enorma avere pe care o lăsase, în valoare de peste două milioane de lire sterline, ar fi putut lesne să plătească restul lucrărilor de construcţie. Dar ducesa nu voia să renunţe: a reţinut salariile lui Vanbrugh şi ale muncitorilor până când, în final, arhitectul a demisionat. Cel care i-a luat locul a terminat lucrările în câţiva ani, urmând cu cea mai mare stricteţe proiectele predecesorului său. Vanbrugh a murit în 1726, fără ca ducesa să-i permită să intre în palatul care a constituit creaţia sa cea mai importantă. Prefigurând curentul romantic, palatul Blenheim a deschis o nouă epocă în arhitectură, dar pentru creatorul său, a reprezentat un coşmar care a durat timp de peste douăzeci de ani.
OMUL CARE ŢINEA LA BANI MAI MULT DECÂT LA VIAŢĂ.
Era odată, demult, un bătrân tăietor de lemne care se ducea aproape în fiecare zi pe munte, în pădure, ca să taie copaci. Se spunea că bătrânul acesta era foc de zgârcit, că aduna cu lăcomie ban lângă ban şi că ţinea la aurul lui mai mult decât la orice pe lume. Într-o zi, s-a repezit la el un tigru şi, cu toate că omul a luat-o la fugă, tigrul l-a prins şi s-a apucat să-l care ţinându-l între fălci. Fiul bătrânului a văzut în ce primejdie se afla acesta şi a alergat să-l salveze. Şi-a luat un cuţit lung şi, cum fugea mai repede decât tigrul, care nu putea înainta nestânjenit din cauza omului pe care îl târâia, curând l-a şi ajuns din urmă.
Tatăl său nu fusese prea grav rănit, fiindcă tigrul îl ţinea de haină. Când a văzul că fiul se pregătea să înjunghie fiara, i-a strigat foarte îngrijorat: „Nu strica pielea tigrului. Nu strica pielea tigrului! Dacă poţi să-l omori fără să-i găureşti pielea, o să luăm bani buni pe ea. Omoară-l, dar nu-l tăia. „
În timp ce tânărul asculta poveţele tatălui său, tigrul s-a repezit deodată spre pădure ducându-l pe bătrân departe de fiul care l-ar fi putut salva şi unde, curând, l-a şi omorât.
„FABULE CHINEZEŞTI” ÎN FABULE DIVERSE DIN LOCURI DIVERSE, DIANE DI PRIMA, ED.,