Comentariu.

  Pentru ducesa de Marlborough, banii constituiau un mijloc de a-şi face sadicele ei jocuri de putere. Pierderea banilor echivala în ochii ei cu pierderea puterii. Faţă de Vanbrugh, comportamentul ei deviant a devenit şi mai accentuat: era un mare artist, iar ea îl invidia pentru forţa lui de creaţie, care îi putea aduce o glorie cu totul inaccesibilă ei. Nu dispunea de talentul lui, dar avea în schimb destui bani ca să-l chinuie şi să-l sâcâie cu cele mai meschine detalii – cu alte cuvinte, ca să-i distrugă viaţa.

  Totuşi acest gen de sadism se plăteşte cumplit de scump. Palatul care ar fi putut fi construit în zece ani, a fost terminat în douăzeci. Ducesa şi-a stricat relaţiile cu mulţi oameni şi a fost îndepărtată de la curte. Tot din această cauză, ducele a suferit profund – nu dorea decât să trăiască liniştit în palatul său. În plus, s-au declanşat procese nesfârşite, care i-au mâncat lui Vanbrugh ani din viaţă. În fine, ultimul cuvânt îi aparţine posterităţii: arhitectul rămâne în istorie ca un creator genial, în timp ce de ducesă, la periferia istoriei, oamenii nu îşi vor mai aminti decât în legătură cu meschinăria ei învederată.

  Cine este cu adevărat puternic, este şi generos: nu îşi poate permite sa dea dovadă de zgârcenie. Atât generozitatea, cât şi zgârcenia se manifestă cel mai clar atunci când este vorba despre bani. Prin urmare, este preferabil să cheltuieşti cu largheţe şi să-ţi faci reputaţia de om generos. Este o investiţie care nu va întârzia să aducă dividende substanţiale. Să nu laşi niciodată detaliile de natură financiară să te împiedice să-ţi dai seama de imaginea pe care o au ceilalţi despre tine. Resentimentele lor te vor costa mai mult în viitor. Dacă vrei să-ţi atragi o parte din gloria creatorilor pe care îi angajezi, măcar plăteşte-i. Supunerea le-o cumperi mai bine cu bani decât prin demonstraţiile tale de putere.

  RESPECTAREA LEGII.

  Varianta I.

  Pietro Aretino, fiul unui cizmar umil, s-a catapultat pe culmile faimei scriind satire muşcătoare. Ca toţi ceilalţi artişti din Renaştere, avea şi el nevoie de un patron care să-i asigure un trai confortabil fără să se amestece în creaţia sa. În 1528, Aretino a decis să adopte o nouă strategie în jocul obţinerii protecţiei. Părăsind Roma, s-a stabilit la Veneţia, unde puţină lume auzise de el. Avea ceva bani puşi deoparte, dar încolo, mai nimic. Cu toate acestea, curând după ce s-a instalat în noua sa reşedinţă, a început să ofere banchete şi distracţii, la care invita şi pe bogaţi, şi pe săraci. S-a împrietenit cu absolut fiecare gondolier şi le-a dat bani tuturor cerşetorilor, orfanilor şi spălătoreselor. Printre veneţienii de rând, s-a răspândit repede zvonul că Aretino nu era numai un mare scriitor, ci şi un om puternic – un fel de senior.

  Casa lui a început să fie frecventată de artişti şi de personalităţi influente. În câţiva ani, Aretino a devenit o celebritate. Generozitatea îi epuizase aproape toate economiile, dar îi asigurase un bun renume şi îl făcuse, la rândul său, influent – ceea ce reprezintă elemente esenţiale ale puterii. Cum în Italia Renaşterii, ca pretutindeni de altfel, largheţea era un privilegiu al celor bogaţi, aristocraţii şi-au închipuit că Aretino dispunea de suficientă influenţă pentru a merita să fie cumpărat, deci scriitorul a început să primească tot felul de daruri în obiecte şi bani. Duci şi ducese, negustori bogaţi, papi şi principi se întreceau să-i câştige bunăvoinţa şi să-l copleşească cu cadouri.

  Bineînţeles, risipa lui Aretino fusese o strategie – o strategie care a dat roade. Însă pentru a-şi asigura un trai confortabil şi stabil, avea nevoie de buzunarele adânci ale unui patron puternic. Trecând în revistă toate variantele posibile, în cele din urmă a pus ochii pe extrem de bogatul duce de Mantova şi a scris un poem epic pe care i l-a dedicat. Era o practică larg răspândită printre scriitorii aflaţi în căutarea unui protector: în schimbul dedicaţiei, li se vărsa câte un mic stipendiu, care să-i hrănească până când compuneau poemul următor, astfel încât trăiau într-o servitute permanentă. Dar Aretino vroia nu numai stipendii, ci şi putere. Îi închinase ducelui un poem, însă i l-a oferit ca pe un dar, gestul său subliniind faptul că el nu era un slujitor care să aştepte o simbrie modestă, ci un egal.

  Dărnicia lui Aretino nu s-a oprit aici: cum devenise un prieten apropiat a doi dintre cei mai mari artişti veneţieni, sculptorul Jacopo Sansovino şi pictorul Tiţian, i-a convins şi pe aceştia să ia parte la generozitatea sa tactică. Înainte de a-l aborda pe duce, Aretino îl studiase atent şi îi ştia pe de rost gusturile. Era deci în măsură să-i sfătuiască pe Sansovino şi pe Tiţian asupra subiectelor care îi erau pe plac. Ca urmare, atunci când i-a trimis o sculptură de Sansovino şi o pictură de Tiţian ca dar din partea sa şi a lor, ducele nu a mai putut de bucurie.

  În cursul următoarelor câteva luni, Aretino i-a făcut şi alte cadouri – spade, şei, cristaluri (specialitate veneţiană) – lucruri despre care ştia că ducele le aprecia în mod deosebit. Curând, cei trei (el, Tiţian şi Sansovino) au început să primească şi ei daruri din partea ducelui. Strategia a continuat. Când ginerele unuia dintre prietenii lui Aretino a fost trimis la închisoarea din Mantova, scriitorul a uzat de influenţa sa pe lângă duce şi i-a obţinut eliberarea. Prietenul său, un negustor bogat, era o personalitate în societatea aleasă a Veneţiei. Folosind bunăvoinţa deja câştigată a ducelui, acum şi-l îndatorase pe un om important, care, la rândul său, nu avea să pregete să-l ajute la nevoie. Cercul relaţiilor influente se lărgea din ce în ce mai mult. Iar şi iar, Aretino a profitat de enorma putere politică a ducelui, care, în plus, îl mai sprijinea şi în numeroasele sale idile de la curte.

  Până la urmă, însă, relaţia scriitorului cu patronul său a devenit încordată, căci Aretino a ajuns la concluzia că