ducele ar fi putut să-i răsplătească mai bine generozitatea. Totuşi nu s-a înjosit să cerşească sau să se plângă: cum schimbul de daruri îi plasase pe un plan de egalitate, nu părea potrivit să aducă în discuţie problema banilor. Aretino pur şi simplu s-a retras din cercul ducelui şi a pornit în căutarea altei prăzi bogate, oprindu-se, pe rând, asupra regelui Francisc al Franţei, familiei Medici, ducelui de Urbino, împăratului Carol Quintul şi încă altor câţiva. În ultimă instanţă, având mai mulţi protectori, nu era obligat să se arate supus nici unuia, iar puterea sa a început să semene cu aceea a unui senior egal cu ei.

  Comentariu.

  Aretino a înţeles două caracteristici fundamentale ale banului: întâi, că, pentru a-ţi aduce putere, trebuie lăsat să circule. Cu banii nu trebuie să cumperi obiecte fără viaţă, ci influenţă asupra oamenilor. Făcându-i să treacă mereu de la unul la altul, Aretino şi-a lărgit permanent cercul de prieteni importanţi, fapt care, până la urmă, s-a dovedit că justifica pe deplin cheltuielile. În al doilea rând, Aretino cunoştea valoarea cheie a darului. A oferi un cadou înseamnă a sugera că cel care dă se află pe acelaşi plan cu cel care primeşte sau chiar îi este superior acestuia. Darul implică şi crearea unei obligaţii. Dacă prietenii îţi dau ceva pe degeaba, poţi să fii sigur că aşteaptă să le faci un serviciu şi încearcă să te determine să li te simţi îndatorat. (Mecanismul comportamental poate fi sau nu conştient, dar aceasta este funcţionarea lui.)

  Aretino evita să-şi lase libertatea stânjenită de asemenea piedici. În loc să se poarte ca un om servil, care să aştepte de la cei puternici să-i asigure subzistenţa, el a răsturnat dinamica acestor relaţii: nu el le era îndatorat, ci ei îi deveniseră obligaţi lui. Iată scopul strategiei cadourilor – o strategie care l-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale piramidei sociale. Înainte de a muri, ajunsese scriitorul cel mai celebru din Europa.

  Trebuie să înţelegi: banul poate determina relaţiile cu puterea, dar acestea nu depind neapărat de cât eşti de bogat, ci de felul în care îţi foloseşti bogăţia. Oamenii puternici dăruiesc cu uşurinţă cumpărând nu obiecte, ci popularitate. Dacă te resemnezi să accepţi o poziţie socială inferioară numai pentru că deocamdată nu ai bani, rişti să rămâi în această situaţie până la sfârşit. Uzează de metoda pe care a aplicat-o Aretino aristocraţilor italieni: imaginează-ţi că eşti egalul lor. Fă pe marele senior fără nici o reţinere, oferă daruri generoase, ţine casă deschisă, fă banii să circule şi creează-ţi o faţadă de putere prin acel procedeu alchimic ce transformă bancnotele în influenţă.

  ISTORIA LUI MOISE ŞI A FARAONULUI.

  Stă scris în istoria profeţilor că Moise a fost trimis la faraon cu belşug de minuni, lucruri nemaivăzute şi slavă. În fiecare zi, pentru masa faraonului erau tăiate patru mii de oi, patru sute de vaci, două sute de cămile şi cât păsăret, peşte, băutură, carne friptă, dulciuri şi alte lucruri mai trebuiau. Tot poporul din Egipt şi toată armata mânca la masa faraonului, în fiecare zi. Vreme de patru sute de ani, faraonul îşi proclamase divinitatea şi nu încetase niciodată să dăruiască această hrană. Când Moise s-a rugat zicând: „O Doamne, pierde-l pe faraon”, Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui şi i-a spus: „Îl voi pierde cu apă şi voi dărui toate bogăţiile lui şi ale soldaţilor lui ţie şi popoarelor tale”.

  Au trecut mai mulţi ani de la această făgăduinţă şi faraonul sortit pierzării continua să trăiască în toată strălucirea sa. Moise nu mai răbda să aştepte ca Domnul să-l piardă pe faraon. Astfel, a ajunat patruzeci de zile şi apoi s-a urcat pe muntele Sinai şi vorbind cu Dumnezeu, a zis: „O Doamne, mi-ai făgăduit că îl vei pierde pe faraon, iar el încă nu s-a lepădat de niciuna din blasfemiile lui. Când oare îl vei da pierzării?”

  Un glas mare s-a ridicat din Adevăr spunând: „O Moise, tu vrei să-l dau pierzării pe faraon cât mai repede cu putinţă, dar de o mie de ori o mie dintre slujitorii Mei mă roagă să nu fac aceasta niciodată, căci se împărtăşesc din traiul bun şi se bucură de pace sub stăpânirea lui. Jur pe însăşi puterea mea că atâta vreme cât le dă hrană şi alinare făpturilor Mele, Eu nu îl voi da pierzării.” Şi Moise a spus: „Atunci când, Doamne, îţi vei îndeplini făgăduiala?” Şi Dumnezeu a spus: „Făgăduiala Mea va fi îndeplinită atunci când el nu va mai avea grijă de făpturile Mele. Dacă vreodată va începe să-şi împuţineze bunătatea, să ştii că ceasul lui se apropie.”

  Aşa s-a făcut într-o zi că faraonul i-a spus lui Haman: „Moise i-a adunat în jurul său pe fiii lui Israel şi ne aduce nemulţumire. Nu ştim cum se vor sfârşi acestea pentru noi. Trebuie să ne umplem hambarele ca să nu rămânem nicicând fără provizii. Astfel vom înjumătăţi porţia zilnică şi vom păstra hrana.” A poruncit să se taie două mii de oi, două sute de vaci şi o sută de cămile şi la fel, la tot două sau trei zile, să se înjumătăţească hrana. Atunci Moise a ştiut că făgăduiala Adevărului era aproape de îndeplinire, căci micşorarea aspră a porţiilor vestea sfârşitul şi era semn rău. Ştiutorii cei vechi spun că în ziua în care faraonul s-a înecat, în bucătăriile palatului se tăiaseră numai doi miei.

  Nimic nu preţuieşte cât dărnicia. [.] Dacă un om are bogăţii şi, chiar dacă nu este rege, vrea să se poarte ca un domnitor, dacă vrea ca oamenii să se închine înaintea lui, să-l slăvească şi să-l numească stăpânul şi conducătorul lor, atunci spune-i să le întindă masă mare, în fiecare zi. Toţi cei care şi-au dobândit un nume pe lumea aceasta şi l-au făcut mai cu seamă prin dărnicia ospeţiei, căci cei zgârciţi şi hapsâni nu sunt plăcuţi nici pe lumea aceasta, nici pe cealaltă.

  CARTEA DOMNIEI SAU LEGILE REGILOR, NIZAM AL-MULK, SECOLUL AL XI-LEA.

  Varianta a