Curând după ce a făcut avere în Parisul din preajma anului 1820, baronul James Rothschild s-a văzut confruntat cu cea mai grea problemă din câte întâlnise: cum putea un evreu – şi încă un evreu german – un intrus în societatea franceză, să-şi câştige respectul claselor superioare xenofobe din această ţară? Rothschild ştia cum funcţionează mecanismul puterii. Îşi dădea seama că averea îi conferă statut social, dar că în condiţiile în care nu este acceptat de această societate, nici statutul, nici bogăţia nu vor fi de durată. Prin urmare, a privit în jurul său şi s-a întrebat ce anume ar putea cuceri inimile acestor oameni.

  Actele de caritate? Prea puţin le păsa francezilor de ele. Influenţa politică? Deja o avea şi dacă ea le stârnea vreo reacţie, aceea era mai degrabă una de suspiciune. A ajuns la concluzia că punctul nevralgic al societăţii îl constituia blazarea. În epoca Restauraţiei Bourbonilor, nobilimea franceză se plictisea. Prin urmare, Rothschild a pus la bătaie sume uriaşe de bani ca s-o distreze. A angajat pe cei mai buni arhitecţi din Franţa ca să-i proiecteze grădini şi o sală de bal; şi-a asigurat serviciile lui Marie-Antoine Careme, cel mai celebru dintre bucătarii francezi, pentru dineurile cele mai copioase şi mai rafinate din câte se văzuseră vreodată la Paris. Nimeni nu a putut să-i reziste, chiar dacă petrecerile erau oferite de un evreu german. Seratele săptămânale ale lui Rothschild au început să atragă din ce în ce mai multă lume. În următorii câţiva ani, bancherul a obţinut acel unic lucru care poate să consolideze puterea unui intrus: acceptarea socială.

  Comentariu.

  Generozitatea strategică constituie întotdeauna o armă puternică în cucerirea susţinerii sociale, mai ales pentru cineva străin. Dar baronul Rothschild era inteligent: ştia că tocmai averea crease o barieră între el şi francezi şi îl făcea să pară nesuferit şi nedemn de încredere. Calea cea mai bună de a le schimba această impresie era aceea de a risipi enorme sume de bani, gest menit să dovedească faptul că punea cultura şi societatea franceză mai presus de avere. Aceasta semăna cu faimoasele petreceri „potlatch” din nord-vestul Statelor Unite, unde, distrugându-şi periodic toate bunurile în mijlocul unor serbări gigantice, cu ospeţe şi focuri mari, indienii voiau să-şi demonstreze puterea asupra altor triburi. La baza puterii nu stăteau banii, ci capacitatea acestor oameni de a-i cheltui şi încrederea în superioritatea talentelor lor care, valorificate, le vor aduce cel puţin tot atâtea bogăţii câte distrugeau ei în acest ceremonial.

  În ultimă instanţă, seratele reflectau dorinţa baronului de a se integra nu numai în lumea afacerilor, ci şi în societatea „elegantă” a Franţei. Cheltuind bani cu aceste petreceri-potlatch, spera să dovedească tuturor că puterea sa depăşea domeniul financiar, pătrunzând în cel mult mai valoros al culturii. Rothschild şi-a căpătat acceptarea socială adunând bani, dar baza de susţinere dorită nu putea fi cumpărată cu ei. Ca să-şi asigure averea, trebuia s-o „risipească”. Aceasta este generozitatea strategică în esenţa ei – capacitatea de a fi flexibil faţă de bogăţia ta, de a o pune la lucru nu ca să achiziţionezi obiecte, ci ca să câştigi inimile oamenilor.

  Varianta a III-a.

  Familia Medici din Florenţa Renaşterii şi-a clădit puterea sa colosală pe averea rezultată din afaceri bancare. Dar în această republică veche de secole, ideea că banul cumpără puterea venea în contradicţie cu nobilele valori democratice. Cosimo de Medici, primul din familie care a dobândit mare faimă, prefera să nu facă zarvă în legătură cu aceste lucruri. Nu şi-a etalat averea niciodată. Totuşi, pe vremea când nepotul său Lorenzo a ajuns la vârsta maturităţii, în anii de după 1470, bogăţia familiei devenise prea mare, iar influenţa ei prea vizibilă ca să mai poată fi mascate.

  Lorenzo a rezolvat problema în felul lui, aplicând o strategie diversionistă care, de atunci încoace, a slujit multor oameni bogaţi: s-a transformat în cel mai ilustru patron şi ocrotitor al artelor din câţi existaseră vreodată. Nu numai că plătea regeşte tablourile cumpărate, ci a creat şi cele mai bune şcoli pentru tineri artişti din Italia. Tocmai într-una dintre aceste şcoli l-a remarcat pe Michelangelo şi l-a invitat să vină să locuiască în palatul său. Cu aceeaşi generozitate s-a purtat Lorenzo şi cu Leonardo da Vinci. Odată luaţi sub aripa sa proteguitoare, atât Michelangelo, cât şi Leonardo i-au răsplătit dărnicia prin loialitate.

  Ori de câte ori Lorenzo avea de înfruntat un duşman, scotea la iveală arma mecenatului. Atunci când, în 1472, inamicul tradiţional al Florenţei, Pisa, s-a revoltat împotriva supremaţiei acesteia, Lorenzo i-a împăcat pe pisani dăruind o mulţime de bani universităţii care, cândva, fusese mândria şi bucuria acestui oraş, dar, între timp, îşi pierduse mult din faima de altădată. Pisanii nu se puteau apăra împotriva unei asemenea manevre insidioase care, pe de o parte, le hrănea dragostea pentru cultură, iar pe ele altă parte, le înăbuşea dorinţa de a porni la luptă.

  Comentariu.

  Nu încape îndoială, Lorenzo iubea arta. Mecenatul său nu era totuşi lipsit şi de un scop practic deliberat. În Florenţa epocii, activitatea bancară era poate cea mai puţin admirată dintre modalităţile de a face bani şi în nici un caz nu reprezenta o sursă de putere respectată. Arta, în schimb, se situa exact la polul opus, bucurându-se de o veneraţie aproape religioasă. Investind în acest domeniu, Lorenzo dilua impresia generală negativă asupra originii averii de familie a Medicilor, înnobilând-o. Nu există utilizare mai bună a generozităţii strategice decât diversiunea – atenţia publicului este deturnată dinspre realitatea lipsită de poezie, către farmecul magic al artei sau religiei.

  Varianta a IV-a.

  Ludovic al XIV-lea avea un fler deosebit în privinţa puterii banului. În epoca venirii sale la domnie, aristocraţia încă mai reprezenta, aşa cum o dovedise recent, un adevărat spin în coasta monarhiei şi ameninţarea rebeliunii fierbea înăbuşit. Prin urmare, regele i-a determinat pe aceşti nobili puternici să cheltuiască sume imense, până la limita decavării, pentru a ţine pasul cu traiul luxos de la curte. Odată aduşi în pragul ruinei şi depinzând de generozitatea monarhului,