au devenit inofensivi. Apoi Ludovic a mai făcut un pas: i-a îngenuncheat tocmai prin această generozitate strategică. Mecanismul era următorul: ori de câte ori remarca un curtean recalcitrant de a cărui influenţă avea nevoie sau a cărui tendinţă spre revoltă ţinea s-o înăbuşe, regele se folosea de marea sa bogăţie ca să netezească asperităţile. Începea prin a-şi ignora victima, care se lăsa cuprinsă de nelinişte. Apoi aceasta constata brusc că fiului său i se acordase o funcţie bine plătită, că se alocaseră fonduri substanţiale pentru ţinutul său de baştină sau primea în dar un tablou pe care şi-l dorea de multă vreme. Din mâinile lui Ludovic cadourile se revărsau şuvoi. În cele din urmă, după săptămâni sau luni de zile, monarhul îi cerea serviciul de care avusese nevoie de la început. Omul care odată jurase să facă orice pentru a pune stavilă puterii regale simţea deodată că îşi pierduse dorinţa de a lupta. Dacă regele ar fi încercat să-l mituiască în mod deschis, reacţia sa ar fi fost una de revoltă. Lucrurile trebuiau făcute cu mult mai mare fineţe. Cum avea de cultivat un pământ tare şi arid, în care nu putea încolţi nici o plantă, Ludovic afâna solul înainte dea trece la semănat.

  Comentariu.

  Ludovic al XIV-lea era conştient de faptul că în atitudinea omului faţă de bani există un element emoţional adânc înrădăcinat în copilărie. La această vârstă, sistemul nostru complicat de trăiri şi sentimente în raport cu părinţii are în centrul său darurile – ele reprezintă un semn de dragoste şi de aprobare. Chiar ajunse la maturitate, persoanele care primesc daruri (financiare sau de orice alt fel) devin brusc tot atât de vulnerabile pe cât sunt copiii, mai ales atunci când cel care face darul este cineva aflat într-o funcţie importantă. Ele nu se pot împiedica să se „deschidă” – voinţa lor slăbeşte, se. afânează asemenea solului ce trebuie plantat.

  Ca efectul să fie maxim, darul trebuie să sosească pe neaşteptate. În plus, trebuie să pară remarcabil ori prin faptul că un astfel de cadou nu s-a mai făcut niciodată, ori pentru că momentul primirii a fost precedat de o atitudine de răceală a dăruitorului. Cu cât mai multe daruri reverşi asupra cuiva, cu atât neutralizezi efectul acestei arme. Ori vor lua darurile tale drept ceva de la sine înţeles, devenind nişte monştri de ingratitudine, ori se vor simţi jigniţi de ceea ce li s-ar părea un gest de caritate. În schimb, un singur dar, venit ca din senin, nu riscă să-ţi „strice” copiii răsfăţându-i; îi va aduce la discreţia ta.

  Varianta a V-a.

  Fushimiya, un negustor de antichităţi din Edo (vechiul nume al oraşului Tokyo) care a trăit în secolul al XVII-lea, a poposit odată într-o ceainărie dintr-un sat. După ce şi-a savurat ceaiul, a rămas să privească îndelung ceaşca, pe care de altfel a plătit-o şi a luat-o cu el. Un meşteşugar din partea locului a aşteptat ca Fushimiya să plece, apoi s-a apropiat de bătrâna proprietară a ceainăriei şi a întrebat-o cine era acest străin. Femeia i-a spus că era colecţionarul cel mai renumit din Japonia şi negustorul de antichităţi al seniorului de la Izumo. Meşteşugarul a ieşit în grabă şi a alergat după el, l-a ajuns din urmă şi l-a rugat insistent să-i vândă lui ceaşca, desigur foarte valoroasă de vreme ce ţinuse s-o cumpere un om atât de cultivat. Fushimiya a râs din toată inima: „Este o ceaşcă obişnuită din ceramică de Bizen şi nu e valoroasă deloc. Motivul pentru care am privit-o era că aburii păreau să plutească în jurul ei, în chip ciudat şi m-am gândit că poate are vreo fisură.” (Adepţii devotaţi ai ceremoniei ceaiului manifestă mare interes pentru orice element neobişnuit din frumuseţea nealterată a naturii.) Cum meşteşugarul părea în continuare doritor să aibă ceaşca, Fushimiya i-a făcut-o cadou.

  Meşteşugarul a arătat-o tuturor, încercând să găsească un expert care să-i dea pe ea un preţ bun, dar toată lumea îi spunea acelaşi lucru – era o ceaşcă obişnuită. Curând, omul a început să-şi neglijeze atelierul. Nu se mai gândea decât la ceaşcă şi la averea ce i-ar putea-o aduce ea. În sfârşit, s-a dus la Edo, ca să vorbească direct cu Fushimiya, la prăvălia acestuia. Negustorul a înţeles că, fără să vrea, îi făcuse un rău acestui om care ajunsese să creadă că ceaşca avea valoare şi i-a oferit o sută de ryo (bani de aur) în schimbul ei, ca gest de amabilitate. Ceaşca era într-adevăr banală, dar negustorul voia să-l elibereze de obsesie pe meşteşugar şi să-i creeze sentimentul că toată frământarea sa nu fusese chiar zadarnică. Omul i-a mulţumit şi şi-a văzut de drum.

  Curând s-a răspândit zvonul că Fushimiya cumpărase ceaşca. Nu exista negustor de antichităţi din Japonia care să nu-l roage să i-o vândă lui căci, din moment ce plătise pe ea o sută de ryo, ceaşca preţuia, desigur, mai mult. Fushimiya a încercat să le explice confraţilor săi cum stăteau lucrurile, dar aceştia nu s-au lăsat convinşi să renunţe. În cele din urmă, s-a înduplecat şi a scos ceaşca la vânzare.

  MANTIA DE CULOAREA FLĂCĂRII.

  În timpul campaniei lui Cambyses în Egipt, numeroşi greci au vizitat această ţară, cu un motiv sau altul; unii, după cum era şi de aşteptat, pentru a face negoţ, alţii pentru că erau soldaţi, iar mulţi, fără îndoială, din pură curiozitate, ca să vadă ceea ce era de văzut. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi fiul lui Aeaces, Syloson, fratele exilat al lui Polycrates din Samos. În Egipt, lui Syloson i-a surâs norocul în chip extraordinar: pe când se plimba pe străzile din Memphis, înveşmântat într-o mantie de culoarea flăcării, Darius, care pe atunci făcea parte din escorta lui Cambyses şi nu devenise încă o persoană însemnată, l-a observat şi, cuprins de dorinţa puternică de a avea mantia, s-a dus la Syloson şi s-a oferit să i-o cumpere. Cum nerăbdarea sa de a o obţine era evidentă, Syloson a avut inspiraţia de a-i spune: „Nu mi-aş vinde mantia