pentru toţi banii din lume, dar dacă vrei s-o ai, ţi-o dăruiesc”. Auzind aceasta, Darius i-a mulţumit cu căldură şi a luat-o. În clipa aceea, Syloson s-a gândit că îşi pierduse veşmântul din pricina bunătăţii prosteşti a firii sale. Apoi au venit moartea lui Cambyses şi revolta celor şapte împotriva Marelui Preot, iar Darius s-a urcat pe tron. Syloson a aflat că omul pe care îl îndatorase în Egipt dăruindu-i mantia de culoarea flăcării devenise regele Persiei.

  S-a grăbit spre Susa, s-a aşezat lângă poarta palatului regal şi a cerut să fie trecut pe lista binefăcătorilor regelui. Santinela de la intrare i-a vorbit lui Darius despre cererea grecului, iar regele, mirat, a întrebat cine era străinul acela. „Căci desigur, cum am venit la tron de atât de puţină vreme, nu poate fi nici un grec faţă de care să fiu îndatorat pentru vreun serviciu. Până acum nu a ajuns la mine nimeni dintre aceştia şi nu îmi amintesc să-i datorez ceva vreunuia, dar adu-l aici să aflu pe ce îşi întemeiază cererea.”

  Soldatul din gardă l-a condus pe Syloson înaintea regelui şi atunci când interpreţii acestuia l-au întrebat cine este şi ce făcuse ca să merite să se numere printre binefăcători, i-a amintit lui Darius povestea mantiei şi i-a spus că el fusese omul care i-o dăruise.

  „O, tu eşti cel mai generos dintre oameni”, a exclamat Darius, „căci pe când nu eram decât o persoană fără rang şi fără putere, mi-ai făcut un dar – mic, este adevărat, dar vrednic să fie răsplătit cu tot atâta recunoştinţă din partea mea ca şi darurile cele mai minunate pe care le primesc astăzi. Îţi voi da în schimb mai mult argint şi aur decât poţi număra, ca astfel să nu îţi pară rău niciodată că i-ai făcut cândva o bucurie lui Darius, fiul lui Hystaspes.” „Stăpâne”, a răspuns Syloson, „nu îmi dărui argint sau aur, ci mai bine dă-mi înapoi insula Samos, unde m-am născut şi care, de când Oroetes l-a ucis pe fratele meu Polycrates, se află în mâinile unuia dintre slujitorii noştri. Să fie insula Samos darul ce vrei să mi-l faci – dar nu lăsa să fie ucis nici un om de acolo şi nici aruncat în sclavie să nu fie niciunul.”

  Darius a încuviinţat şi a trimis o armată pe care a pus-o sub comanda lui Otanes, unul dintre cei şapte, cu poruncă să facă întocmai ce îi ceruse Syloson.

  ISTORII, HERODOT, SECOLUL AL V-LEA Î. HR.

  Banii nu sunt niciodată cheltuiţi cu mai mult folos ca atunci când îi pierzi prin înşelătorie, căci astfel cumperi cu ei prudenţa înţeleaptă.

  ARTHUR SCHOPENHAUER, 1788-1860

  În timpul licitaţiei, doi cumpărători au oferit deodată câte două sute de ryo şi au început să se certe asupra întâietăţii. În toiul gâlcevii, au dat peste măsuţa pe care stătea ceaşca, iar aceasta a căzut şi s-a spart. Licitaţia se încheiase. Fushimiya a lipit la loc cioburile şi a pus ceaşca deoparte, convins că toată povestea se sfârşise. După câţiva ani, însă, marele maestru al ceremoniei ceaiului Matsudaira Fumai i-a vizitat prăvălia şi a cerut să vadă ceşcuţa în jurul căreia, între timp, se ţesuse o adevărată legendă. Fumai a cercetat-o. „Ca piesă în sine nu valorează mare lucru”, a spus ei, „dar un maestru al ceremoniei ceaiului preţuieşte sentimentul şi asociaţiile de idei mai mult decât valoarea intrinsecă a obiectului.” A cumpărat-o şi i-a plătit negustorului o sumă mare de bani. Astfel lipită cu clei, o ceaşcă absolut obişnuită a devenit una dintre piesele de colecţie cele mai celebre din Japonia.

  Comentariu.

  Povestea ceştii arată, în primul rând, un aspect al banului – faptul că cei care l-au creat sunt oamenii şi că tot oamenii îi conferă sens şi valoare. În al doilea rând, că atât în cazul obiectelor, cât şi în cazul banilor, curteanul preţuieşte cel mai mult sentimentul şi emoţia înmagazinate în ele. Acestea le fac vrednice de dorinţa noastră de a le avea. Lecţia este simplă: darurile şi actele tale de generozitate au un cu atât mai mare impact cu cât pun în joc mai mult sentiment. Obiectele sau ideile care sunt încărcate de emoţie ori reuşesc să atingă o coardă sensibilă din sufletul cuiva au o putere mai mare decât banii pe care îi cheltuieşti ca să cumperi un cadou scump, dar lipsit de viaţă şi de expresivitate.

  Varianta a VI-a.

  Akimoto Suzutomo, un bogat practicant al ceremoniei ceaiului, i-a dat odată o sută de ryo pajului său şi l-a trimis să cumpere un bol de ceai de la un negustor anume. Când pajul a văzut bolul, s-a gândit că nu valora atât cât cerea negustorul şi, după ce s-a târguit cu acesta, l-a luat la un preţ mai mic, de numai nouăzeci şi cinci de ryo. După câteva zile în care Suzutomo folosise bolul, pajul i-a povestit, mândru, ceea ce făcuse.

  „Cât eşti de nepriceput!”, a spus Suzutomo. „Un bol de ceai în schimbul căruia cineva cere o sută de piese de aur nu poate fi decât o moştenire de familie, un obiect de care un om nu se desparte decât pentru că are mare nevoie de bani, iar în cazul acesta speră să găsească un cumpărător care să-i ofere chiar o sută cincizeci de ryo. Deci, ce fel de suflet are acela care îi nesocoteşte sentimentele? În afară de aceasta, un lucru pentru care plăteşti o sută de ryo merită să ţi-l doreşti, pe câtă vreme unul cumpărat cu nouăzeci şi cinci nu impresionează pe nimeni. Prin urmare, nu vreau să mai văd niciodată bolul acesta de ceai!” Suzutomo a poruncit ca bolul să fie pus undeva departe de privirea sa şi nu l-a mai scos de acolo niciodată.

  Comentariu.

  Dacă ţii să te târguieşti, reuşeşti, poate, să economiseşti cinci ryo, dar jignirea pe care o aduci şi impresia de meschinărie pe care o creezi le vei plăti cu reputaţia ta, adică prin ceea ce oamenii puternici preţuiesc cel mai mult.