PEŞTII DE DAR.

  Lui Kung-yi Hsiu, primul ministru al regatului Lu, îi plăcea peştele. De aceea, oamenii de pe tot cuprinsul ţării îi aduceau în dar tocmai peşte. Însă Kung-yi nu obişnuia să primească daruri. Văzând aceasta, fratele său mai tânăr l-a mustrat, zicându-i: „Ţie într-adevăr îţi place peştele. Pentru ce atunci nu primeşti darurile ce ţi se fac?” Kung-yi i-a răspuns: „Tocmai pentru că îmi place peştele nu accept peştii care îmi sunt dăruiţi. Dacă i-aş accepta, m-aş pune în situaţia de a le rămâne obligat acestor oameni. Odată ce le-aş fi obligat, s-ar putea să fiu silit să încalc legea de dragul lor. Dacă încalc legea, voi fi destituit din funcţia de prim-ministru. După ce aş fi destituit din funcţia de prim-ministru, s-ar putea să nu îmi mai permit să-mi cumpăr peşte. Din contră, dacă nu accept peştele dăruit de ei şi nu sunt destituit din funcţia de prim-ministru, oricât peşte am poftă să mănânc, tot am posibilitatea să mi-l cumpăr.”

  HAN-FEI-TZU, FILOSOF CHINEZ DIN SECOLUL AL III-LEA Î. HR.

  Varianta a VII-a.

  Pe la începutul secolului al XVII-lea, în Japonia, un grup de generali încercau să-şi omoare timpul dinaintea unei bătălii importante punând la cale o întrecere de mirosit parfumuri. Fiecare participant contribuia cu un obiect care avea să le revină, ca premiu, câştigătorilor întrecerii: arcuri, săgeţi, şei şi alte lucruri ce şi le-ar fi putut dori un războinic. Marele senior Date Masamune tocmai trecea, din întâmplare, pe lângă ei şi s-a lăsat convins să li se alăture. Ca premiu, a oferit o mică ploscă pe care o purta la brâu. Au râs cu toţii – nimeni nu voia un dar atât de neînsemnat. Unul dintre slujitorii gazdei l-a acceptat însă.

  După ce petrecerea s-a încheiat, iar generalii au mai rămas să schimbe câteva cuvinte în faţa cortului, Masamune a adus un armăsar superb şi i l-a dat slujitorului, spunându-i: „Iată că din ploscă a ieşit un cal”. Încremeniţi de uimire, generalii au fost pe dată cuprinşi de regret pentru că dispreţuiseră darul seniorului Masamune.

  Comentariu.

  Masamune ştia că banul îi dă celui care îl are posibilitatea de a le dărui bucurii oamenilor. Cu cât mai multe bucurii aduci celorlalţi, cu atât eşti mai admirat. Atunci când scoţi un cal dintr-o biată ploscuţă, faci dovada supremă a puterii tale.

  Am luat bani numai de la cei ce îşi puteau permite să se lipsească de ei şi erau dispuşi să-i rişte alături de mine, în escrocherii prin care îşi închipuiau că îi fraieresc pe alţii. Doreau banul de dragul banului. Eu voiam bani pentru luxul şi plăcerile pe care mi le-aş fi oferit cheltuindu-i. Pe ei rareori îi interesa firea omenească. De semenii lor ştiau puţin şi le păsa încă şi mai puţin. Dacă ar fi studiat cu mai multă atenţie oamenii, dacă ar fi căutat mai mult tovărăşia acestora şi ar fi alergat mai puţin după dolarul cel atotputernic, nu ar fi fost nişte victime atât de lesne de înşelat.

  „YELLOW KID” WEIL, 1875-1976

  Imagine:

  Fluviul. Ca să te pui la adăpost sau să economiseşti apa, îl zăgăzuieşti. Curând, însă, apa aceasta începe să miroase urât şi devine mâloasă. Într-o asemenea baltă nu pot trăi decât vieţuitoare inferioare, pe ea nu pluteşte nici un vapor, negoţul fluvial se opreşte şi el. Distruge barajul. Când apa curge nestingherită, aduce abundenţă, bogăţie şi putere unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Fluviul trebuie să se reverse din când în când, pentru ca toate lucrurile bune să capete înflorire.

  Ultimul cuvânt:

  Un om mare care are meteahna zgârceniei este un mare prost, căci pentru cel suspus nu este viciu mai dăunător ca acesta. Un zgârcit nu poate cuceri nici pământuri, nici titluri de nobleţe, căci nu are destui prieteni cu sprijinul cărora să facă ceea ce voieşte. Cine doreşte să aibă prieteni trebuie să nu îşi iubească avutul, ci să dobândească prietenia prin daruri, căci aşa cum magnetul atrage spre sine, subtil, fierul, la fel şi aurul şi argintul atrag inimile oamenilor.

  (Le Roman de la rose, Guillaume de Lorris, circa 1200-1238)

  CONTRAARGUMENT.

  Oamenii puternici nu uită nici o clipă că ceea ce li se oferă gratis ascunde, în mod inevitabil, o capcană. Prietenii care sar să-ţi facă servicii, fără a cere să-i plăteşti, îţi vor pretinde mai târziu ceva cu mult mai scump decât suma ce s-ar fi cuvenit să le-o dai atunci când te-au ajutat. Chilipirul are întotdeauna ascunzişuri, atât de natură materială, cât şi de natură psihologică. Învaţă-te să plăteşti şi să plăteşti bine.

  Pe de altă parte, legea de faţă îţi oferă ocazii bune pentru escrocherie şi înşelăciune dacă o aplici din celălalt punct de vedere. Momeala „gratuităţii” a constituit mereu atuul de căpetenie al escrocului.

  În această privinţă, nimeni nu l-a întrecut pe Joseph Weil, alias „The Yellow Kid”, cel mai renumit dintre escrocii epocii noastre. Weil a înţeles repede că escrocheriile devin posibile din cauza lăcomiei oamenilor. „Această dorinţă de a obţine ceva fără să dai nimic în schimb”, scria el odată, „a costat scump pe mulţi dintre cei care au avut de-a face cu mine şi cu alţi escroci. [.] Atunci când oamenii vor învăţa – lucru de care mă îndoiesc – că nu pot obţine ceva nedând nimic în schimb, criminalitatea se va reduce şi vom trăi cu toţii în armonie.” Cu timpul, Weil a inventat numeroase metode de a-şi amăgi victimele cu momeala unui câştig uşor. Obişnuia să le ofere „gratis” parcele de casă – cine ar putea rezista la o asemenea ofertă? – şi apoi fraierii descopereau că trebuie să plătească douăzeci şi cinci de dolari ca să înregistreze vânzarea. Cum terenul îl „primeau” gratuit, li se părea că merită să achite această taxă, iar Yellow Kid aduna astfel mii de dolari din înregistrări fictive. Le dădea în schimb acte de proprietate