false. Alteori le vorbea victimelor despre curse de cai „aranjate” sau despre acţiuni care le-ar aduce câte două sute de procente în câteva săptămâni. Le înşira poveştile lui şi vedea cum le strălucesc ochii la gândul unui câştig nemuncit.

  Lecţia este simplă: pune în undiţa înşelăciunii nada posibilităţii unui asemenea câştig uşor. Oamenii sunt din firea lor leneşi şi preferă ca bogăţia să le cadă din cer, nu să muncească pentru ea. În schimbul unei sume modeste, sfătuieşte-i cum să devină milionari (P. T. Barnum a făcut acest lucru la bătrâneţe) şi acea sumă modestă se va transforma într-o avere odată ce o înmulţeşti cu numărul fraierilor care vin să te asculte. Amăgeşte oamenii fluturându-le pe sub nas perspectiva unei îmbogăţiri uşoare şi îţi vei crea încă şi mai multe ocazii de a-i înşela, întrucât lăcomia este suficient de puternică pentru a-i face orbi la orice altceva. După cum spunea Yellow Kid, jumătate din distracţie e să le dai fraierilor o lecţie de morală: Lăcomia costă.

  LEGEA.

  EVITĂ SĂ CALCI PE URMELE.

  UNUI OM MARE.

  ARGUMENT.

  Când se întâmplă pentru prima dată, lucrurile par mai valoroase şi mai originale. Dacă îi urmezi în funcţie unui om mare sau dacă eşti fiul unor părinţi celebri, trebuie să realizezi de două ori mai mult decât ei pentru a reuşi să-i egalezi. Nu rătăci, pierdut, în umbra lor şi nici nu te lăsa încătuşat într-un trecut cu care nu ai nimic comun. Fă-ţi un nume prin tine însuţi, într-un alt domeniu sau într-un alt mod. Ucide imaginea tatălui, distruge-i moştenirea şi făureşte-ţi puterea învăţând să străluceşti în stilul tău propriu.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În 1715, când, la capătul unei domnii glorioase de cincizeci şi cinci de ani, Ludovic al XIV-lea s-a stins din viaţă, ochii tuturor s-au îndreptat spre nepotul şi succesorul său, viitorul rege Ludovic al XV-lea. Avea să fie acest băieţel de numai cinci ani un monarh la fel de mare ca Regele-Soare? Ludovic al XIV-lea făcuse dintr-o ţară aflată la capătul războiului civil, cea dintâi dintre puterile Europei. Ultimii ani ai domniei fuseseră dificili – regele era bătrân şi obosit – dar toată lumea spera că tânărul moştenitor al tronului va deveni un conducător puternic, în stare să revigoreze regatul şi să clădească o nouă prosperitate pe temelia solidă pusă de bunicul său.

  În acest scop, i s-au adus copilului ca preceptori savanţii cei mai renumiţi din Franţa, care să-l înveţe tot ceea ce trebuia să ştie, să-l iniţieze în arta guvernării şi să-i explice metodele de a conduce oamenii, perfecţionate de Regele-Soare. Educaţia sa nu a neglijat nici un domeniu. Dar când a venit la tron, în 1726, Ludovic al XV-lea a suferit o bruscă transformare: a constatat că nu mai trebuia nici să studieze, nici să facă pe plac altora, nici să se arate la înălţimea aşteptărilor unor profesori. S-a văzut singur, în fruntea unui mare regat, dispunând de întreaga putere şi bogăţie cuvenite rangului sau. În sfârşit, putea să facă ceea ce voia.

  În primii săi ani de domnie, Ludovic al XV-lea s-a lăsat în voia plăcerilor, abandonând frâiele guvernării în mâinile unui prim-ministru demn de toată încrederea, André-Hercule de Fleury. Nu existau motive de îngrijorare: regele era tânăr şi trebuia să i se îngăduie un timp ca să-şi trăiască tinereţea. În plus, de Fleury se dovedea a fi un prim-sfetnic cât se poate de destoinic. Treptat, însă, părea din ce în ce mai limpede că traiul acesta de huzur zurbagiu era ceva mai mult decât o toană trecătoare. Ludovic nu manifesta nici un interes pentru treburile ţării. Grija lui cea mai serioasă nu o reprezentau finanţele Franţei sau posibilitatea izbucnirii unui război cu Spania, ci plictiseala. Nu putea suferi să se plictisească şi când nu vâna cerbi sau nu alerga după fete, îşi omora timpul la masa de joc, unde pierdea sume imense, noapte de noapte.

  Ca de obicei, curtea reflecta ca o oglindă gusturile monarhului. Jocurile de noroc şi petrecerile luxoase au devenit nu numai o preocupare, ci şi o obsesie. Curtenii nu se mai gândeau la viitorul Franţei – îşi consumau energia încercând să-i fie pe plac regelui şi să obţină titluri care să le asigure venituri pe tot timpul vieţii sau funcţii în cabinet, unde, pentru muncă puţină, să capete salarii uriaşe. Curtea mişuna de profitori, iar vistieria statului era ameninţată de datorii care creşteau vertiginos.

  În 1745, Ludovic al XV-lea s-a îndrăgostit de doamna de Pompadour, o femeie din clasele de mijloc, a cărei ascensiune socială se datora farmecului şi inteligenţei, dar şi unei căsătorii avantajoase. Doamna de Pompadour a devenit metresa oficială a regelui şi persoana care dădea tonul modei. Totuşi doamna respectivă nu era lipsită de ambiţii politice şi nu a durat mult până când şi-a cucerit poziţia de prim-ministru neoficial al Franţei – ea, şi nu regele numea sau destituia miniştrii, în mâinile ei, nu ale lui se afla puterea.

  Pe măsură ce îmbătrânea, Ludovic părea să aibă nevoie de din ce în ce mai multe distracţii ca să alunge plictiseala. În parcul palatului Versailles, a pus să se construiască un bordel, Parc aux Cerfs, unde erau adunate unele dintre cele mai frumoase tinere din ţară. Regele putea ajunge acolo la orice oră, direct din apartamentele sale, prin tuneluri şi scări secrete. După moartea doamnei de Pompadour, în 1764, locul de metresă regală l-a ocupat doamna du Barry, care, curând, a început să domine întreaga curte şi, la fel ca predecesoarea ei, să se amestece în treburile statului. Dacă unul dintre miniştri nu îi era pe plac, îl concedia. Toată Europa s-a cutremurat de consternare când această femeie, o fiică de brutar, a izbutit să obţină demiterea lui Etienne de Choiseul, un diplomat de mare valoare, care era ministrul de externe al Franţei. Motivul? Nu îi arătase destul respect. Treptat la Versailles şi-au făcut „cuib” tot felul de escroci şi de şarlatani, care îl exploatau pe rege atrăgându-l în practici oculte şi în afaceri dubioase. Metehnele adolescentului