EXCELAREA PRIN ÎNTÂIETATE.

  Mulţi ar fi strălucit ca însăşi pasărea Phoenix în ceea ce făceau dacă nu le-ar fi urmat unor predecesori iluştri. Să fii primul înseamnă să ai un avantaj însemnat; să fii primul şi eminent pe deasupra, înseamnă de două ori pe atât. Fii tu cel care împarte întâi cărţile şi vei câştiga. [.] Primii se aleg cu toată faima ca moştenire cuvenită întâiului născut, iar cei de după ei se mulţumesc cu subzistenţa prost plătită. 3 [.]

  A fost înţelept Solomon când a ales calea paşnică, lăsându-i-o pe cea războinică părintelui său. A schimbat calea şi a ajuns mai lesne un erou. [.]

  Şi marele nostru Filip4 a guvernat de pe tronul prudenţei întreaga lume, spre minunarea veacurilor. Dacă împăratul5, neînvinsul său tată, a fost o pildă de vitejie, Filip a fost una de prudenţă. [.] Cu acest fel de noutate, cei bine sfătuiţi îşi fac loc între oamenii mari.

  Fără a ieşi din hotarele artei lor, cei ingenioşi ştiu să iasă însă din obişnuit şi găsesc chiar în profesia încărunţită paşi noi spre eminenţă. Horaţiu i-a cedat epicul lui Virgiliu, iar Marţial lui Horaţiu liricul. Terenţiu a ales comicul şi Persius satiricul, aspirând fiecare la mândria de a fi primul în genul său literar. Fantezia cutezătoare nu s-a lăsat sedusă niciodată de imitaţia facilă.

  EROUL, BALTASAR GRACIÁN, 1637

  Cuvintele-deviză care au rămas asociate cu domnia lui Ludovic al XV-lea sunt: „Apres moi, le deluge”, adică „După mine, potopul” sau, cu alte cuvinte, „După ce mor eu, Franţa nu are decât să se ducă de râpă”. Într-adevăr, când a murit, în 1774, istovit de desfrâu şi de boală, din finanţele publice, ca şi din averea sa proprie nu mai rămăsese aproape nimic. Nepotul său, Ludovic al XVI-lea, moştenea o ţară care avea o nevoie disperată de reforme şi de un conducător puternic. Numai ca noul rege era încă şi mai slab ca predecesorul său şi nu a fost în stare să facă altceva decât să privească situaţia înrăutăţindu-se şi să asiste la izbucnirea revoluţiei. În 1792, regimul republican instaurat de Revoluţia franceză a proclamat sfârşitul monarhiei şi i-a dat regelui supranumele de „Ludovic Ultimul”. Câteva luni mai târziu, Ludovic avea să îngenuncheze sub ghilotină, unde capul care urma să fie tăiat nu mai păstra nimic din strălucirea şi puterea ce împodobiseră coroana Regelui-Soare.

  Comentariu.

  Ludovic al XIV-lea moştenise o ţară abia ieşită din războiul civil din anii 1640 şi făcuse din ea prima dintre puterile Europei. În faţa lui tremurau şi generalii cei mai de seamă. Odată, un bucătar a făcut o greşeală în prepararea mâncării şi a preferat să se sinucidă decât să înfrunte mânia regelui. Este adevărat că Regele-Soare a avut o mulţime de amante, dar influenţa lor nu trecea dincolo de pragul dormitorului. A adunat în jurul său minţile cele mai strălucite ale epocii. Simbolul puterii era palatul Versailles. Refuzând să locuiască în reşedinţa strămoşilor săi, Luvrul, Ludovic al XIV-lea şi-a clădit palatul departe de Paris, ca pentru a arăta tuturor că odată cu el se instaura o ordine absolut nouă, care nu accepta să recunoască precedenţa oricărei alta. A făcut din Versailles piatra unghiulară a domniei, un palat invidiat de toţi monarhii Europei şi pe care cei aleşi îl vizitau copleşiţi de admiraţie. În esenţă, Ludovic al XIV-lea a găsit un stat slăbit şi în plină decădere, i-a insuflat propria sa forţă iradiantă şi i-a transferat propriile sale simboluri.

  Ludovic al XV-lea este el însuşi un simbol – simbolul destinului tuturor celor striviţi de o moştenire prea bogată sau de o precedenţă ilustră. Ar putea părea uşor pentru un fiu ori un succesor să construiască mai departe pe temeliile aşezate de cel dinaintea sa, totuşi atunci când este vorba despre putere, lucrurile stau exact pe dos. Fiul răsfăţat aproape întotdeauna risipeşte moştenirea pentru că, spre deosebire de tatăl său, el nu are de umplut un gol de putere. După cum afirmă Machiavelli, necesitatea este aceea care îi împinge pe oameni la acţiune şi, odată ce această necesitate nu există, nu mai rămâne decât decăderea. Neavând nevoie să-şi sporească „rezerva” de putere, Ludovic al XV-lea a cedat inerţiei. Sub domnia lui, Versailles-ul, simbolul autorităţii Regelui-Soare, a devenit un palat al plăcerilor mai degrabă banal, un fel de Las Vegas al monarhiei Bourbonilor şi a ajuns să reprezinte chintesenţa urii unui popor lipsit de libertate şi sărăcit, care în timpul Revoluţiei nu şi-a refuzat satisfacţia de a-l jefui.

  Ludovic al XV-lea avea o singură scăpare din capcana ce îl aştepta pe succesorul unui rege ca bunicul său: să încerce ca, din punct de vedere psihologic, să pornească de la zero, să denigreze până la a „desfiinţa” trecutul cu moştenirea sa şi să înainteze într-o direcţie complet diferită, creându-şi propria sa lume. Presupunând că ai posibilitatea să alegi, este mai bine să eviţi cu totul o asemenea situaţie, adică să te plasezi acolo unde există un gol de putere, unde poţi modela haosul transformându-l în fiinţă şi în ordine, în sfârşit, acolo unde steaua ta nu trebuie să facă faţă concurenţei altor stele. Puterea depinde de capacitatea ta de a părea mai „mare” decât ceilalţi, iar atunci când te pierzi în umbra unui tată, rege, predecesor ilustru, nu îţi poţi proiecta o astfel de imagine.

  Dar atunci când s-au apucat să facă suveranitatea ereditară, copiii nu au întârziat să decadă în comparaţie cu taţii lor şi, fiind departe de a încerca să egaleze virtuţile acestora, au considerat că un principe nu are altceva de făcut decât să-i întreacă pe toţi ceilalţi în lenevie, desfrâu şi tot felul de alte desfătări.

  Niccolo Machiavelli, 1469-1527

  VIAŢA LUI PERICLE.

  În tinereţe, Pericle se temea să apară în faţa poporului, pentru că semăna la chip cu tiranul Pisistrate, iar cei mai bătrâni cetăţeni remarcaseră că vocea sa blândă şi uşurinţa cu care se exprima îi făceau