să-şi amintească de el. Pentru că era bogat şi se născuse într-una dintre cele mai nobile familii din cetate, cum prietenii săi erau oamenii cei mai puternici şi se temea să nu fie supus pedepsei ostracizării, la început nu s-a amestecat în nici un fel în treburile guvernării, iar în război s-a arătat viteaz şi plin de abnegaţie.

  Cu toate acestea, după ce Aristide a murit, Themistocle a fost exilat, iar Cimon era mult timp plecat departe de Grecia, cu armata, Pericle s-a hotărât să se ocupe de treburile cetăţii şi s-a alăturat partidului popularilor, ca să ia partea celor mulţi şi săraci, iar nu a celor puţini şi bogaţi, împotriva propriei sale firi şi origini aristocratice, iar pentru a evita bănuiala că ar urmări răsturnarea tiraniei şi întrucât vedea că Cimon susţinea partidul nobililor, de care era foarte apreciat, el a preferat să se arunce în braţele mulţimii, în parte ca să-şi pună la adăpost viaţa, în parte că prin sprijinul acesteia să poată lupta cu rivalul său.

  Astfel a început să ducă un alt fel de viaţă şi nu a mai putut fi văzut umblând prin oraş decât ca să se ducă fie în piaţa publică, fie la senat.

  VIAŢA LUI PERICLE, PLUTARH, CIRCA 46-120 D. HR.

  RESPECTAREA LEGII.

  Adolescenţa lui Alexandru cel Mare a fost dominată de relaţiile proaste pe care le avea cu tatăl său, regele Filip al Macedoniei. Tânărul detesta stilul de guvernare viclean şi prudent al părintelui său, discursurile lui bombastice, excesele lui bahice şi erotice, pasiunea lui pentru întrecerile de lupte şi pentru celelalte distracţii cu care îşi pierdea timpul. Ştia că trebuie să-şi construiască o personalitate cu totul diferită: s-a străduit să devină îndrăzneţ până la nesocotinţă, zgârcit la vorbă şi hotărât să nu îşi irosească vremea în desfătări lipsite de glorie. Îl ţinea de rău pe rege şi pentru că acesta ocupase aproape întreaga Grecie: „Tatăl meu continuă să cucerească [teritorii], iar mie nu îmi va mai rămâne nimic măreţ de înfăptuit”, s-a plâns el odată. Dacă fiii altor oameni puternici se mulţumesc cu moştenirea lăsată de aceştia şi cu un trai fără griji, Alexandru dorea să-şi întreacă părintele şi să-i şteargă numele din istorie depăşindu-i realizările şi punându-le în umbră prin ale sale.

  Ardea de nerăbdare să le arate tuturor că îi era superior lui Filip. Odată s-a întâmplat să vină un neguţător de cai din Thessalia, care voia să-i vândă regelui un armăsar de soi numit Bucefal. Niciunul dintre oamenii de la grajduri nu s-a putut apropia de acest cal, atât era de sălbatic, iar Filip l-a dojenit aspru pe thessalian pentru că i-a adus o fiară fără folos. Fiind de faţă, Alexandru s-a încruntat cu mânie şi a spus: „Ce minunăţie de cal se pierde din pricină că nu are nimeni nici priceperea, nici curajul de a-l stăpâni!” După ce a repetat de câteva ori aceste cuvinte în auzul regelui, acesta s-a supărat şi i-a aruncat fiului său provocarea de a lua el armăsarul dacă îi place aşa de mult. L-a rechemat pe neguţător, sperând în taină că Alexandru se va alege cu o căzătură urâtă şi se va învăţa minte. Atâta doar că lecţia pe care voia să i-o dea tânărului a fost silit s-o primească el însuşi: nu numai că Alexandru a reuşit să-l încalece pe Bucefal, ci s-a dovedit în stare şi să-l mâne în galop, îmblânzind astfel calul care avea să-i poarte mai târziu până în India. Curtenii au izbucnit în aplauze şi strigăte de admiraţie, deşi Filip fierbea de mânie – în Alexandru nu îl mai vedea pe fiul său, ci pe un rival care îi ameninţa puterea.

  Principele a început să-şi sfideze tatăl cu din ce în ce mai multă îndrăzneală. Într-o zi, cei doi s-au certat aprig în faţa întregii curţi, iar regele a tras sabia din teacă de parcă ar fi dorit să-şi lovească fiul. Fiind însă prea ameţit de băutură, s-a poticnit şi a căzut. Alexandru a arătat spre el şi a râs batjocoritor: „Priviţi, macedoneni, la omul care se pregăteşte să treacă din Europa în Asia. Nu este în stare să treacă nici de la o masă la alta fără a se prăbuşi!”

  Tânărul abia împlinise optsprezece ani, când un curtean nemulţumit i-a omorât tatăl. Îndată ce vestea regicidului s-a răspândit, cetăţile greceşti s-au ridicat la luptă una după alta, sperând să răstoarne stăpânirea macedoneană. Sfetnicii lui Filip l-au povăţuit pe Alexandru, noul lor rege, să acţioneze cu prudenţă, aşa cum ar fi făcut părintele său, şi să-şi învingă duşmanii prin manevre perfide. Dar Alexandru era hotărât să procedeze în stilul lui: a pornit în marş până la fruntariile regatului, înăbuşind rebeliunea şi restabilind unitatea ţării cu o eficienţă nelipsită de brutalitate.

  Pe măsură ce tânărul altădată rebel înaintează în vârstă, adeseori şi lupta sa împotriva tatălui se mai domoleşte, iar el ajunge să semene tocmai cu acela pe care ţinuse să-l sfideze. Dar ura lui Alexandru nu a murit odată cu Filip. După ce şi-a consolidat stăpânirea asupra Greciei, noul rege şi-a îndreptat privirea asupra Persiei – obiectivul neatins de părintele său, care visase să cucerească Asia. Dacă izbutea să-i biruie pe perşi, Alexandru avea să demonstreze, în sfârşit, că îşi întrecuse în merit şi faimă predecesorul. A traversat marea în Asia cu o armată de treizeci şi cinci de mii de oameni ca să înfrunte cei peste un milion de soldaţi ai regelui perşilor. Înainte de a da bătălia, a trecut pe lângă templul lui Zeus din Frigia. În templu se afla un car cu care intrase în cetate plugarul Gordius, devenit ulterior rege. Jugul carului era legat de oişte cu un nod atât de meşteşugit făcut încât nu se puteau descoperi capetele funiei din fibră de sânger. Un oracol prevestise că cine va izbuti să desfacă nodul (numit mai târziu „gordian”) va fi stăpânul Asiei. Mulţi se străduiseră să-i dea de rost, însă nimeni nu reuşise. Alexandru a încercat şi el – o dată, a doua