oară, a treia oară. Văzând că aşa, cu mâinile goale, nu rezolvă nimic, şi-a scos sabia şi, dintr-o simplă lovitură, a tăiat nodul. Gestul era simbolic: el trebuia să arate lumii întregi că tânărul cuceritor nu avea de gând să calce pe urmele nimănui şi că ţinea să-şi croiască drumul său, în felul său şi numai al său.

  În ciuda şanselor destul de reduse, i-a învins pe perşi. Cei mai mulţi credeau că se va opri – obţinuse o mare victorie, în stare să-i asigure gloria veşnică. Dar Alexandru nutrea faţă de propriile sale fapte exact aceleaşi sentimente pe care le nutrise altădată faţă de tatăl său: cucerirea Persiei deja reprezenta trecutul şi lui nu-i plăcea deloc să zăbovească asupra triumfurilor apuse şi nici să îngăduie acestui trecut să pună în umbră prezentul. Singurul lucru care l-a împiedicat să-şi continue campania a fost nemulţumirea soldaţilor săi obosiţi.

  VIAŢA LUI PIETRO PERUGINO, PICTOR, circa 1450-1523

  Pictorul la care tatăl său îl dăduse ucenic îi spunea mereu lui Pietro cât câştig şi câtă cinste poate să-i aducă pictura celui ce se îndeletniceşte cu ea aşa cum se cuvine şi cât de binefăcătoare poate să fie sărăcia pentru oamenii de talent, pe care îi îmboldeşte să-şi şlefuiască meşteşugul în tot ceea ce se hotărăsc să întreprindă. Cum dorea să-şi folosească darul ca să-şi facă o situaţie vrednică de respect, după ce lăsase în urmă cumplitele nenorociri încercate în Perugia, a venit la Florenţa, unde a trăit în sărăcie vreme de multe luni, dormind într-un cufăr, căci nu avea pat. A făcut din noapte zi şi cu un zel neobosit, a continuat să-şi aprofundeze meseria. După ce pictura i-a devenit o a doua natură, singura sa bucurie era să-i studieze tainele şi să picteze mereu şi mereu. Şi cum avea tot timpul în faţa ochilor năluca sărăciei, ca să câştige bani a făcut lucruri pe care nu s-ar fi ostenit să le facă dacă nu ar fi fost silit să-şi asigure traiul. Poate că bogăţia le-ar fi închis lui şi talentului său calea spre desăvârşire, tot aşa cum sărăcia le-o deschisese, dar nevoia îi dădea ghes, căci dorea să se ridice din mizerie dacă nu pe culmile supreme ale măiestriei, măcar până la un punct care să-l ferească de grija zilei de mâine. De aceea nu a ţinut seama nici de frig, foame şi împrejurări potrivnice, nici de trudă şi umilinţă la gândul că într-o zi avea să trăiască o viaţă mai uşoară şi mai liniştită. Şi obişnuia să spună întotdeauna, ca şi cum ar fi repetat un proverb, că după vremea rea, vine numaidecât şi vreme bună şi că pe vreme bună trebuie zidite casele ce vor sluji drept adăpost când te lovesc necazurile.

  VIEŢILE PICTORILOR, SCULPTORILOR ŞI ARHITECŢILOR, GIORGIO VASARI, 151L-1574

  Comentariu.

  Alexandru reprezintă o excepţie: cazul atipic al fiului unui om realizat şi celebru, care reuşeşte să-şi depăşească tatăl în glorie şi putere. Atipic pentru simplul motiv că, de regulă, tatăl acumulează avere, faimă, tron tocmai fiindcă a pornit de la prea puţin sau chiar de la zero. Spre succes îl mână un impuls disperat – nu are nimic de pierdut nici dacă se arată perfid, nici dacă dă dovadă de impetuozitate; în plus, nu trăieşte în umbra unui părinte celebru cu care să fie nevoie să se ia la întrecere. Un astfel de om crede în propria sa valoare şi în metodele sale, pentru că, la urma urmei, la el au dat rezultat. Când i se naşte un fiu, devine dominator şi încearcă să-i impună tânărului propriile sale idei, concluzii şi stil comportamental, deşi acesta îşi începe viaţa în împrejurări complet diferite de cele în care şi-a făcut el primii paşi. În loc să-i îngăduie să se dezvolte liber şi să se îndrepte într-o nouă direcţie, tatăl tiranic se străduieşte a-l determina să-i calce pe urme, uneori poate cu speranţa mai mult sau mai puţin conştientă de a-l vedea dând greş, aşa cum Filip nădăjduise să-l vadă pe Alexandru azvârlit din şaua lui Bucefal. Taţii invidiază tinereţea şi vigoarea fiilor – ca şi dorinţa acestora de a le „uzurpa” puterea. Fiii unor asemenea bărbaţi puternici tind să devină temători şi excesiv de prudenţi, pentru că ideea de a pierde ceea ce părinţii lor au câştigat îi paralizează.

  Fiul nu iese din umbra tatălui decât dacă adoptă strategia necruţătoare a lui Alexandru: denigrarea trecutului, crearea unui nou statut de putere şi stabilirea unei comparaţii care să-l dezavantajeze pe predecesor, pentru ca nu cumva acesta să-l plaseze în inferioritate.

  Dacă nu poţi porni de la zero – şi ar fi o adevărată nebunie să renunţi la moştenirea ce ţi se cuvine – poţi în schimb să-ţi fixezi un nivel de plecare zero din punct de vedere psihologic: aruncă peste bord balastul trecutului şi explorează un domeniu complet nou. Alexandru şi-a dat seama instinctiv că privilegiul originii regeşti constituie un impediment în lupta pentru putere. Fii nemilos cu trecutul – nu numai în ceea ce priveşte părinţii şi părinţii părinţilor tăi, ci şi faţă de propriile tale realizări. Numai oamenii slabi se culcă pe laurii victoriei şi se întorc să savureze bucuria triumfurilor vechi. În lupta pentru putere nu ţi se permite să te odihneşti.

  CHEILE PUTERII.

  În multe regate din epoca antică (de pildă, Bengal sau Sumatra) exista o tradiţie conform căreia, după un număr de ani de domnie, supuşii îşi executau regele. Această practică reprezenta, în parte, un ritual al reînnoirii, în parte, o măsură de precauţie împotriva alunecării spre tiranie, căci regele încerca să-şi permanentizeze regimul, ceea ce priva de putere atât celelalte familii, cât şi pe propriii săi fii. În loc să-şi apere tribul şi să-l conducă la vreme de război, regele ar fi fost tentat să-l domine. Astfel, era ucis fie în bătaie, fie în cursul unui ritual complicat. Apoi, odată ce nu mai exista nici un risc de a se lăsa îmbătat de putere, putea fi ridicat la rangul de zeu. Între timp, se făcuse loc pentru