Atitudinea ambivalentă sau chiar ostilă faţă de un rege sau o altă figură de tip patern îşi găseşte expresia şi în legendele despre eroii care nu îşi cunosc tatăl. Moise, arhetipul conducătorului de oameni, a fost un copil găsit; neavând un părinte cu care să intre în competiţie sau de tirania căruia să se lase îngrădit, a fost liber să evolueze spre culmea puterii. Nici Hercule nu a avut un tată pământean. Era fiul lui Jupiter. La un moment dat, şi Alexandru a căutat să răspândească legenda că ar fi fost zămislit de Zeus-Ammon, şi nu de Filip. Acest gen de ascendenţă mistică elimină tatăl muritor tocmai întrucât el simbolizează forţa distructivă a trecutului.

  Trecutul îl împiedică pe tânărul erou să-şi creeze universul său nou şi îl condamnă să repete faptele părintelui chiar după ce acesta este mort sau înlăturat de la putere. Eroul trebuie să se plece în faţa predecesorului şi a tradiţiei instaurate de acesta: ceea ce dăduse rezultat în trecut se cere continuat în prezent, în ciuda faptului că întreg contextul este diferit. În plus, trecutul ţine eroul pe loc pentru că, intimidându-l, îi induce frica de a pierde cuceririle deja obţinute şi îl face şovăielnic ori lipsit de curaj.

  Puterea depinde de capacitatea de a umple un gol, de a ocupa un teren curăţat de reminiscenţe caduce. Nu vei reuşi să beneficiezi de spaţiul necesar creării noii tale ordini decât după ce vei elimina total imaginea paternă. Există, în acest sens, mai multe soluţii strategice – toate reprezentând variaţiuni pe tema executării regelui, dar astfel înveşmântate încât să mascheze violenţa intenţiei şi s-o canalizeze spre forme acceptabile din punct de vedere social.

  Poate că cea mai simplă cale de a scăpa de umbra trecutului este să-l discreditezi, mizând pe eternul antagonism dintre generaţii şi aţâţându-i pe tineri împotriva bătrânilor. În acest caz ai nevoie de cineva care să reprezinte figura paternă ce trebuie pusă la stâlpul infamiei. Având de luptat cu o cultură profund refractară schimbării, Mao Tse-tung a stimulat resentimentul generat de impunătoarea omniprezenţă în spiritualitatea chineză a venerabilului Confucius. Şi John F. Kennedy şi-a dat seama de pericolul trecutului: s-a delimitat radical de mesajul politic al predecesorului său, generalul Dwight D. Eisenhower şi de întregul deceniu (al anilor '50) pe care acesta ajunsese să-l întruchipeze. De exemplu, refuza categoric să joace golf – un sport plictisitor, asociat în mintea americanilor cu vârsta retragerii din activitate şi cu viaţa societăţii alese – jocul preferat al lui Eisenhower. În loc de golf, Kennedy a ales fotbalul american practicat la vedere, pe peluza din faţa Casei Albe. Administraţia sa trebuia să reprezinte, sub toate aspectele, vigoarea şi tinereţea, prin contrast cu greoiul regim Eisenhower. Kennedy a redescoperit un adevăr străvechi: tineretul poate fi lesne instigat împotriva bătrânilor, pentru că arde de dorinţa de a-şi face loc în lume şi de a se elibera de umbra tutelară a părinţilor.

  Adeseori, ca să-ţi subliniezi mai clar delimitarea de predecesorul tău, ai nevoie de un simbol, de o modalitate eficientă de a-ţi populariza opţiunea înnoitoare. Ludovic al XIV-lea, de pildă, a respins ideea de a locui în Luvru, reşedinţa tradiţională a regilor Franţei, şi a construit palatul Versailles, pe care l-a transformat în simbolul domniei noi. Înaintea sa, Filip al II-lea al Spaniei procedase la fel, clădind centrul său de putere departe de capitală – palatul El Escorial. Regele-Soare nu s-a mulţumit însă numai cu atât. A refuzat să semene celorlalţi regi care îl precedaseră: nu voia sa poarte nici coroană, nici sceptru şi nu îi plăcea să-şi ocupe locul în sala tronului; Ludovic ţinea să impună o altă imagine a autorităţii, instituind simboluri şi ceremonii specifice doar lui. Pe cele ale strămoşilor le-a exilat, ironic, în uitare. Urmează-i exemplul: nu te lăsa surprins călcând pe urmele înaintaşilor tăi. Dacă o faci, nu vei reuşi niciodată să-i depăşeşti. Trebuie să-ţi demonstrezi fizic delimitarea de trecut, definindu-ţi un stil şi o simbolistică proprie.

  Împăratul roman Octavian August, urmaşul lui Iulius Cezar, era foarte conştient de acest lucru. Cezar fusese un mare general, un om politic priceput în a-şi crea „personajul” şi a oferi poporului dornic de spectacol distracţiile râvnite, un bărbat seducător, sedus, la rândul său, de farmecul Cleopatrei – cu alte cuvinte, o personalitate de dimensiuni impresionante, cu care greu se putea măsura cineva. Ca atare, August, deşi predispus el însuşi la gesturi teatrale, a preferat să facă faţă competiţiei implicite nu încercând să-l întreacă pe Cezar în domeniile unde acesta excelase, ci subliniindu-şi calităţile care îl deosebeau de ilustrul său înaintaş: susţinând, adică, reîntoarcerea la simplitatea tradiţională a traiului romanilor din vechime. Imaginea sa a fost asociată cu ideea de austeritate şi puritate morală – atât în stil, cât şi în substanţă. Prin contrast cu personalitatea strălucitoare a lui Cezar, August oferea lumii chipul liniştit şi demn al conducătorului chibzuit, dar plin de bărbăţie.

  Din păcate, predecesorii atât de carismatici umplu tot spaţiul (real sau/şi psihologic) cu simbolistica lor – adică a trecutului. Ţie nu îţi mai rămâne loc să-ţi creezi un nume. În această situaţie, trebuie să cauţi cu atenţie ariile lăsate libere, unde poţi să devii şi să te afirmi ca figura cea mai de seamă, cea mai strălucitoare.

  PROBLEMA LUI PAUL MORPHY.

  Chiar şi cea mai superficială apropiere de şah arată că este vorba despre un substitut ludic al artei războiului şi, într-adevăr, jocul acesta a fost distracţia favorită a unora dintre cei mai mari conducători de oşti, de la Wilhelm Cuceritorul până la Napoleon.

  În confruntarea dintre cele două armate inamice, se regăsesc aceleaşi principii atât de strategie, cât şi de tactică din războaiele adevărate, sunt necesare aceeaşi clarviziune, aceiaşi talent de a calcula şi aceeaşi capacitate de a ghici planurile duşmanului, iar aceeaşi rigoare în punerea în aplicare a deciziilor devine, dacă aşa ceva e cu putinţă, încă şi mai inflexibilă. Mai mult decât atât – este evident că motivaţia inconştientă care îi impulsionează pe jucători nu este