Este adevărat că s-a renunţat la obiectivul iniţial al capturării regelui, dar din punctul de vedere al motivaţiei, lăsând deoparte brutalitatea, până acum nu s-au operat schimbări importante, căci scopul rămâne castrarea acestuia prin reducerea sa la imobilitate. [.] „Şah-mat” înseamnă textual „regele este mort”. [.]

  Ceea ce ştim despre motivaţia inconştientă a jocului de şah ne spune că acesta nu putea reprezenta decât dorinţa de a-l învinge pe tată într-un mod acceptabil. [.]

  Fără îndoială, este semnificativ faptul că avântata odisee a lui Paul Morphy [şahist campion din secolul al XIX-lea] spre culmile şahului a început exact la un an după moartea neaşteptată a tatălui său, eveniment care îl şocase profund şi putem presupune că excepţionalul său efort de sublimare, ca în Hamlet-ul luil Shakespeare sau în tratatul despre interpretarea viselor al lui Freud, constituise o reacţie la acest şoc. [.]

  Ar trebui discutat acum şi despre modul în care au fost receptate succesele lui Morphy, pentru că ele erau de natură să suscite întrebări legate de posibilitatea ca prăbuşirea lui ulterioară să nu fi fost cumva influenţată de eventuala sa apartenenţă la acel tip de indivizi pe care Freud îi descrie ca Die am Erfolge scheitern („cei pe care succesul îi distruge”). […] Adică, în termeni de psihologie, a fost Morphy înspăimântat de propria sa infatuare atunci când [marele său succes] a primit în plin lumina reflectoarelor celebrităţii? Freud a arătat că oamenii cedează nervos sub tensiunea unui succes prea mare pentru că îl pot suporta numai în imaginaţie, nu şi în realitate. A-ţi castra tatăl în vis este un lucru foarte diferit faţă de a o face în realitate. Situaţia reală declanşează vinovăţia inconştientă în forma sa cea mai gravă, iar pedeapsa poate fi prăbuşirea psihică.

  PROBLEMA LUI PAUL MORPHY, ERNEST JONES, 1951

  Când atenianul Pericle s-a hotărât să-şi înceapă cariera de om de stat, a căutat acel unic lucru care lipsea din spectrul vieţii politice a cetăţii. Cei mai mulţi dintre politicienii de marcă ai epocii sale se alăturaseră partidului aristocraţiei. El însuşi le împărtăşea punctul de vedere. Cu toate acestea, s-a decis să se apropie de reprezentanţii democraţiei. Opţiunea nu avea nimic de-a face cu opiniile sale intime, dar l-a lansat în chip strălucit. A devenit de nevoie un om al poporului. În loc să facă faţa competiţiei într-o arenă plină de conducători iluştri, aparţinând atât prezentului, cât şi trecutului, Pericle a preferat să-şi câştige renumele pe un teren unde nu exista nimeni care să-l pună în umbră.

  La începutul carierei sale de pictor, Diego Velásquez şi-a dat seama că nu îi putea concura în rafinament sau în tehnică pe înaintaşii săi, marii maeştri ai Renaşterii. Prin urmare, a ales o manieră de a picta care, după canoanele vremii, părea aspră şi lipsită de fineţe – un stil nemaivăzut la nimeni până atunci. Acesta a fost stilul în care artistul şi-a creat capodoperele. La curtea Spaniei se găseau destui oameni dornici să demonstreze că o rupseseră cu trecutul. Noutatea artei lui Velásquez i-a încântat. În general, semenii noştri se tem să se despartă de tradiţie în mod atât de cutezător, dar în taină îi admiră pe cei capabili să renunţe la vechile canoane şi să aducă un suflu nou în cultură. Iată de ce se poate dobândi o atât de mare putere prin „umplerea golurilor”.

  De-a lungul istoriei se manifestă un soi de prostie încăpăţânată care reprezintă un impediment serios: convingerea superstiţioasă conform căreia, dacă predecesorul tău a avut succes făcând cutare şi cutare lucru, tu îi poţi reedita reuşita procedând exact la fel. Acest tip de gândire la indigo îi va seduce pe indivizii lipsiţi de inventivitate, deoarece este lesne de înţeles şi pe potriva timidităţii sau lenei lor naturale. Numai că împrejurările nu se repetă niciodată ca la indigo.

  În timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul Douglas MacArthur a primit comanda forţelor americane din insulele Filipine, un aghiotant i-a dat un carnet în care erau consemnate metodele de lucru ce se dovediseră eficiente, precedentele create şi diferite alte soluţii aplicate de predecesorii săi în funcţie. MacArthur l-a întrebat pe aghiotant câte exemplare din acest carnet existau în total. Şase, a răspuns cel întrebat. „În regulă”, a spus generalul, „le strângi pe toate şase şi le dai foc – la toate. Nu am de gând să mă las condus de precedente. Atunci când va apărea o problemă, voi lua imediat hotărârea ce se impune.” Adoptă şi tu această strategie drastică faţă de trecut: arde toate carnetele şi învaţă-te să reacţionezi la evenimente pe măsură ce survin.

  S-ar putea să crezi că te-ai detaşat de predecesori sau de imaginea paternă, dar pe măsură ce înaintezi în vârstă trebuie să-ţi păstrezi vigilenţa – ia seama să nu devii tu însuţi tatăl împotriva căruia te-ai răsculat cândva. În tinereţe, Mao Tse-tung îşi detesta tatăl şi, luptându-se cu el, şi-a definit propria sa personalitate şi propriul său sistem de valori. Totuşi, odată cu bătrâneţea, ideile tatălui său le-au înlocuit pe cele în care crezuse când era tânăr. Bătrânul preţuise mai mult munca fizică decât intelectul, lucru de care tânărul Mao îşi bătuse joc, însă îmbătrânind, s-a reîntors în chip inconştient la părerile părintelui său şi a început să susţină puncte de vedere învechite sau absurde ca urmare a cărora o întreagă generaţie de intelectuali chinezi a fost silită să facă muncă brută – o greşeală de coşmar ale cărei costuri rămân greu de evaluat. Nu uita: tatăl tău eşti tu însuţi. Nu petrece ani întregi creându-ţi personalitatea ca, din nebăgare de seamă, să îngădui unei fantome a trecutului – tată, obişnuinţă, tradiţie, istorie – să ţi se strecoare în suflet.

  În sfârşit, aşa cum reiese şi din povestea regelui Ludovic al XV-lea, siguranţa şi prosperitatea tind să ne facă leneşi sau măcar inactivi: dacă puterea noastră nu este ameninţată de nimic, nu avem de ce să