acţionăm. Acesta este pericolul grav care îi pândeşte mai ales pe cei care obţin succesul sau puterea la o vârstă pretimpurie. De exemplu, dramaturgul Tennessee Williams s-a văzut proiectat pe firmamentul celebrităţii brusc, odată cu triumful piesei sale Menajeria de sticlă. Mai târziu, avea să scrie: „Viaţa pe care o dusesem înainte de acest succes îmi impusese răbdarea – o viaţă de încleştare, trăită de azi pe mâine, dar o viaţă bună fiindcă era tocmai acel soi de viaţă pentru care este creat organismul uman. Nu mi-am dat seama de câtă energie vitală am consumat în această luptă decât în clipa când lupta a dispărut. Eram, în sfârşit, în siguranţă. M-am aşezat jos şi m-am uitat în jur şi, deodată, m-am simţit foarte deprimat”. Williams a făcut o cădere nervoasă, care, de fapt, poate că l-a ajutat: ajuns, din punct de vedere psihic, la limită, a reînceput să scrie cu aceeaşi vitalitate de altădată şi a creat Un tramvai numit dorinţă. La fel, Fiodor Dostoievski, ori de câte ori scria un roman de succes, simţea că stabilitatea financiară câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. Odată redevenit sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris.

  Nu este necesar să ajungi la asemenea extreme, dar trebuie şi fii pregătit şi te întorci din punct de vedere psihologic la „căsuţa” de plecare; este mai bine aşa decât să te îngraşi şi să leneveşti în prosperitate.

  Pablo Picasso suporta succesul, dar numai schimbându-şi mereu stilul, adeseori chiar renunţând total la ceea ce tocmai îi adusese o altă serie de reuşite. Se întâmplă frecvent ca triumfurile timpurii să ne transforme în propria noastră caricatură. Oamenii puternici ştiu să evite acest gen de capcane. Asemenea lui Alexandru cel Mare, ei nu încetează nici o clipă să lupte ca să se re-creeze. Tatălui nu trebuie să i se permită să revină – trebuie ucis iar şi iar, în fiecare etapă a vieţii.

  Imagine:

  Tatăl. Îşi ţine copiii sub umbra sa uriaşă, într-o sclavie care durează mult după moartea sa, strivindu-le spiritul tineresc şi silindu-i să păşească pe acelaşi vechi făgaş pe care a mers el. Tatăl cunoaşte multe vicleşuguri. Trebuie să-l ucizi la fiecare încrucişare de drumuri şi să ieşi din umbra lui.

  Ultimul cuvânt:

  Fereşte-te să calci pe urmele unui om mare – vei fi silit să înfăptuieşti lucruri de două ori mai mari decât el ca să-l întreci. Cei care urmează sunt luaţi drept imitatori. Oricât ar asuda, nu vor scăpa niciodată de această povară. Nu oricine se pricepe să găsească o cale nouă pentru excelenţă, un drum modern către faimă. Sunt multe care duc la originalitate, nu toate lesnicioase. Cele mai noi pot fi greu de străbătut, dar adeseori sunt scurtături pe care ajungi la mărire.

  (Baltasar Gracián, 1601-1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Umbra unui mare predecesor poate fi folosită în avantajul tău dacă o transformi într-o şmecherie, o tactică la care renunţi imediat ce te-a adus la putere. Napoleon al III-lea a utilizat numele şi legenda ilustrului său unchi Napoleon Bonaparte ca să devină întâi preşedintele şi apoi împăratul Franţei. Odată ajuns pe tron, nu s-a lăsat încătuşat de trecut: a arătat de îndată ca domnia lui avea sa fie diferită şi a avut grijă să nu permită poporului să aştepte de la el gloria pe care şi-o cucerise Napoleon I.

  Totuşi, în trecut se găsesc multe lucruri utile, multe realizări pe care ar fi o prostie sa le respingi numai ca să te detaşezi de el. Chiar şi Alexandru cel Mare a recunoscut şi s-a lăsat influenţat de priceperea tatălui său în a organiza armata. Dacă exagerezi cu demonstraţiile de originalitate doar ca să arăţi că procedezi altfel decât predecesorii tăi, rişti să pari copilăros şi necontrolat – în afară de cazul când acţiunile tale au o justificare logică.

  Iosif al II-lea, fiul împărătesei Maria Theresa a Austriei, îşi făcea un punct de onoare din a fi exact opusul mamei sale – se îmbrăca asemenea oamenilor de rând, stătea la hanuri, şi nu în palate şi ţinea să fie cunoscut ca „împăratul poporului”. Maria Theresa avusese mereu o atitudine regească, dar fusese foarte iubită de supuşi şi îi guvernase cu o înţelepciune pe care o învăţase de una singură. Dacă ai inteligenţa şi instinctul care să te îndrume în direcţia corectă, nu are ce să-ţi strice dacă te joci de-a rebelul. Dar dacă eşti o persoană mediocră, aşa cum era Iosif al II-lea în comparaţie cu mama sa, ai face mai bine să înveţi din ştiinţa şi experienţa predecesorului tău, pentru că ele se întemeiază pe realitate.

  În sfârşit, este înţelept uneori să nu-i scapi din ochi pe cei tineri, viitorii tăi rivali în lupta pentru putere. Aşa cum tu încerci să-ţi înlături tatăl, curând vor încerca ei să te înlăture pe tine, denigrându-ţi realizările. Pe când te înalţi revoltându-te împotriva trecutului, supraveghează-i şi pe cei care vin din urmă şi nu le da ocazia să ţi-o ia înainte.

  Marele sculptor şi arhitect baroc Pietro Bernini se pricepea de minune să-şi adulmece rivalii potenţiali şi să-i ţină în umbră. Într-o zi, un tânăr zidar numit Francesco Borromini i-a arătat schiţele lui de arhitectură. Dându-şi seama imediat că avea de-a face cu un talent real, Bernini l-a luat ca ajutor, ceea ce pe tânăr l-a bucurat mult, deşi, de fapt, nu era vorba decât de o manevră tactică – maestrul îl ţinea astfel pe discipol sub strictă supraveghere şi îşi putea desfăşura jocurile psihologice asupra lui, creându-i un complex de inferioritate. Într-adevăr, în ciuda înzestrării sale, Borromini nu a ajuns niciodată la o faimă comparabilă cu a lui Bernini. Acesta a practicat strategia aceasta o viaţă întreagă: temându-se, de pildă, că marele sculptor Alessandro Algardi l-ar eclipsa, a aranjat astfel încât acesta să nu găsească de lucru decât ca ajutor al său. Iar orice ajutor care se revolta împotriva autorităţii lui