LEGEA.

  LOVEŞTE PĂSTORUL ŞI TURMA.

  SE VA ÎMPRĂŞTIA.

  ARGUMENT.

  Adeseori, toate problemele ţi se trag de la un singur om puternic – cel care tulbură apele şi otrăveşte sufletele binevoitoare, unealta aroganţei. Dacă le permiţi unor asemenea inşi să-şi facă jocul, nu vor întârzia să-şi câştige adepţi. Nu aştepta ca necazurile pe care ţi le provoacă să se agraveze şi nu încerca să negociezi cu ei – sunt incorigibili. Neutralizează-le influenţa izolându-i sau compromiţându-i. Scoate din luptă păstorul şi turma va fi pusă pe fugă.

  RESPECTAREA LEGII (I)

  Spre sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr., oraşul-stat Atena i-a răsturnat de la putere pe o serie de tirani mărunţi care dominau scena politică a cetăţii de câteva zeci de ani. S-a instaurat un regim democratic ce avea să dureze vreme de peste un veac şi să constituie temelia hegemoniei ateniene şi cea mai de seamă realizare a cetăţenilor ei. Dar pe măsură ce evolua democraţia, se contura şi o problemă cu care cetatea nu se mai confruntase până atunci: ce trebuia făcut cu cei ce nu erau interesaţi în păstrarea coeziunii acestei mici formaţiuni statale înconjurate de duşmani şi care nu se gândeau decât la interesele, ambiţiile şi intrigile lor meschine? Atenienii ştiau că dacă îi lăsau în voia lor pe aceşti indivizi, îngăduindu-le să semene discordia, să divizeze poporul şi să provoace tulburări, riscau să pună în primejdie regimul democratic.

  Pedepsele brutale de altădată nu se mai potriveau cu noua ordine civilizată instituită în cetate. S-a găsit însă o soluţie mai puţin violentă până şi pentru aceşti oameni „bolnavi” de egoism cronic: o dată pe an, cetăţenii urmau să se adune în piaţa publică şi să scrie pe o tăbliţă (un ostrakon) numele unuia dintre ei pe care doreau să-l îndepărteze din Atena pentru o perioadă de zece ani. Dacă un nume apărea pe şase sute de tăbliţe, purtătorul lui era obligat să plece imediat în exil. Dacă niciunul dintre nume nu se regăsea pe şase sute de tăbliţe, persoana care întrunea cel mai mare număr de asemenea „voturi” trebuia să părăsească oraşul şi să nu mai revină timp de zece ani – era, adică, ostracizată. Ceremonialul acesta de expulzare a devenit, treptat, un fel de sărbătoare – ce bucurie să-i poţi alunga pe nesuferiţii care întreţin neliniştea şi doresc să se ridice deasupra poporului pe care ar trebui să-l slujească!

  În anul 490 î. Hr., Aristide, unul dintre cei mai mari generali din istoria Atenei, a contribuit la înfrângerea perşilor în bătălia de la Marathon. În afara câmpului de luptă, Aristide se dovedise a fi un judecător înţelept şi imparţial, fapt care i-a adus supranumele de „cel Drept”. Totuşi, cu timpul, atenienii au încetat să-l mai simpatizeze. Prea făcea paradă de corectitudinea sa, ceea ce, credeau ei, dovedea că li se simţea superior şi că dispreţuia poporul. Omniprezenţa lui Aristide în viaţa politică a devenit supărătoare. Oamenii se plictisiseră să tot audă spunându-i-se „cel Drept”. Se temeau că era exact soiul de arogant sentenţios care, până la urmă, va ajunge să stârnească antagonisme aprige în sânul cetăţii. Astfel, în anul 482 î. Hr., în ciuda nepreţuitei sale capacităţi de comandant de oşti în continua încleştare a grecilor cu perşii, Aristide a fost ostracizat.

  După plecarea sa în exil, întâietatea pe scena politică a Alenei i-a revenit marelui general Themistocle. Numai că acestuia onorurile şi victoriile cucerite i s-au urcat la cap – şi el a devenii arogant şi dominator, şi el a prins să le reamintească cetăţenilor, cu orice prilej, despre triumfurile sale militare, despre templele pe care le ridicase, despre primejdiile pentru îndepărtarea cărora îi datorau recunoştinţă. Părea să le dea de înţeles că fără el, Atena s-ar fi dus de râpă. Ca atare, în anul 472 î. Hr., pe foarte multe dintre faimoasele tăbliţe a apărut numele său şi cetatea a scăpat, în sfârşit, de prezenţa sa nedorită.

  Personalitatea politică cea mai importantă a Atenei secolului al V-lea a fost, în mod neîndoielnic, Pericle. Deşi ameninţat şi el în câteva rânduri cu ostracizarea, a evitat-o întreţinând legături strânse cu oamenii de rând. Poate că îşi însuşise bine lecţiile primite în copilărie de la preceptorul său preferat, inegalabilul Damon, cel dintâi printre atenieni prin inteligenţa sa şi prin talentele sale rare de muzician şi orator. De la Damon a învăţat Pericle arta guvernării. Dar şi Damon a fost ostracizat din pricina aerelor lui de superioritate şi a dispreţului faţă de cei mai prejos decât el, atitudine care a provocat resentimente puternice.

  Către sfârşitul secolului al V-lea, trăia la Atena un anume Hyperbolos. Scriitorii epocii îl descriau ca pe cel mai de nimic om din cetate. Nu-i păsa ce credeau alţii despre el şi nu se dădea în lături să clevetească în legătură cu toţi cei care nu-i erau pe plac. Pe unii îi amuza, dar pe cei mai mulţi îi scotea din răbdări. În anul 417 î. Hr., Hyperbolos a prins ocazia să instige lumea împotriva celor doi puternici politicieni ai momentului, Alcibiade şi Nicias. Spera ca unul din ei să fie ostracizat şi el însuşi să-i ia locul. Campania sa părea să se îndrepte spre succes: atenienilor nu le plăcea stilul de viaţa luxos al lui Alcibiade şi se cam saturaseră şi de bogăţia îngâmfatului Nicias. Era cert că aveau să-l alunge pe unul dintre ei. Însă deşi adversari politici, Alcibiade şi Nicias s-au coalizat şi au izbutit să redirecţioneze animozitatea publică asupra lui Hyperbolos, care s-a văzut trimis în exil. Cei doi au susţinut că felul său nesuferit de a fi merita din plin să fie pedepsit cu ostracizarea.

  Până atunci, victimele acestei măsuri punitive fuseseră oameni puternici şi importanţi. Hyperbolos nu era decât un măscărici fără valoare, din care cauză atenienii au considerat că ostracizarea suferise o degradare. Au renunţat, aşadar, la această practica deşi, vreme de peste un veac, ea fusese un instrument esenţial în menţinerea stabilităţii şi păcii