Spitzberg, precum și prin explorarea regiunilor polare ale Uralului, titularul catedrei de geologie de la universitate, abia se întorsese de la laboratorul său. Semestrul de toamnă se încheiase, prelegerile și examenele luaseră sfîrșit și profesorul se gîndea cu plăcere la cele trei săptămîni ale vacanței de iarnă; nu ca să trîndăvească — o, nu! Destul de tînăr, plin de vigoare și înzestrat cu o sănătate de fier, el plănuia să se odihnească vreo două-trei zile, iar apoi, cu mintea limpede, să înceapă să lucreze la un studiu științific despre legătura dintre Ural și Novaia Zemlia.

Așezîndu-se pentru cîteva clipe la birou, pînă la servirea mesei, Kaștanov cercetă corespondența primită în cursul zilei, răsfoi cîteva broșuri științifice trimise de diferiți autori, parcurse catalogul noilor lucrări științifice scoase de o editură germană. În cele din urmă, atenția îi fu atrasă de un plic mare, galben. Adresa era scrisă citeț, dar foarte mărunt.

Profesorul cunoștea bine scrisul corespondenților săi obișnuiți, și această scrisoare, primită de la un necunoscut, îi stîrni curiozitatea.

Desfăcu plicul și citi cu uimire cele ce urmează:

„Munku-Sardîk, 1/12-1913

Mult stimate Piotr Ivanovici,

Cunoscînd bogata d-voastră experiență în explorarea regiunilor polare, precum și interesul pe care îl nutriți pentru geologia Arcticii, vă propun să luați parte la o mare expediție, pe care am de gînd s-o trimit la primăvara viitoare, pentru un an sau doi, spre a explora regiunile necunoscute încă ale Oceanului Înghețat de Nord. Dacă în principiu sînteți de acord, vă rog să aveți amabilitatea să veniți la 2 ianuarie 1914, ora 12, la Moscova, la hotelul „Metropol”, pentru a discuta personal această chestiune. În afară de mine veți găsi în ziua și la ora indicată pe ceilalți membri probabili ai expediției. Dacă refuzați categoric, vă rog să mă înștiințați la aceeași adresă. În orice caz, cheltuielile de deplasare vă vor fi restituite.

Al dumneavoastră devotat,

Nikolai Innokentievici Truhanov

Lăsînd în jos mîna cu care ținea scrisoarea, profesorul rămase pe gînduri.

„Truhanov? Parcă am mai auzit de acest nume, dar unde și cînd? Mi se pare că în legătură cu problemele de geofizică [1] și astronomie. Trebuie să mă informez. Foarte interesant. Trăiește undeva la granița Mongoliei și echipează o expediție care va pleca în Oceanul Înghețat de Nord!”

Kaștanov ridică receptorul telefonului și chemă pe unul din colegii săi, profesor de astronomie, care îi dădu următoarele informații: după ce a terminat universitatea, Truhanov s-a consacrat geofizicii și astronomiei. Nu de mult a construit un observator pe vîrful muntelui Munku-Sardîk din lanțul munților Saian, la granița Mongoliei, ca să profite de aerul pur și limpede al Siberiei de răsărit din cursul iernilor lungi, cu multe zile și nopți senine. Dar ce legătură aveau toate acestea cu regiunile polare? Oricum, atmosfera deasupra Oceanului Înghețat de Nord este mai puțin prielnică pentru observații astronomice, decît aceea de deasupra muntelui Munku-Sardîk…

Astronomul nu putu răspunde la această întrebare și lui Kaștanov nu-i rămînea decît să aștepte ziua de 2 ianuarie, cînd curiozitatea avea să-i fie satisfăcută. Hotărî, firește, să plece la Moscova.

CONSFĂTUIREA DE LA MOSCOVA

În ziua de 2 ianuarie 1914, la amiază, profesorul Kaștanov sosi cu automobilul la hotelul „Metropol” și bătu la ușa camerei 133, pe care i-o indicase portarul. Ușa se deschise larg și profesorul intră într-o cameră mare, luminoasă, unde se aflau cîțiva bărbați. Unul dintre ei veni în întîmpinarea lui Kaștanov și, întinzîndu-i mîna, exclamă:

— Sînteți punctual ca un ceasornic, Piotr Ivanovici, deși afară e un adevărat viscol siberian! Semn bun pentru cele ce avem de gînd să întreprindem. Mă bucur mult că ați venit și că am cinstea să vă primesc la mine! Mă numesc Truhanov. Îngăduiți-mi să vă prezint persoanele de față.

Rînd pe rînd se ridicară și se prezentară lui Kaștanov:

— Semion Semionovici Papocikin, zoolog, profesor-agregat.

— Ivan Andreevici Borovoi, meteorolog la Observatorul fizic central.

— Mihail Ignatievici Gromeko, botanist și medic.

În mijlocul camerei, pe o masă rotundă, era întinsă o hartă mare a Arcticii, pe care erau trasate clar, cu diferite culori, itinerariile expedițiilor din ultimii cincizeci de ani. La nord de peninsula Taimîr era indicat teritoriul descoperit de Vilkițki, în vara anului 1913 [2].

După ce toți se așezară în jurul mesei, Truhanov luă cuvîntul.

— Dacă examinăm această hartă, constatăm că regiunea Arcticii, cuprinsă între Siberia, nordul Europei, Groenlanda și America de Nord, este brăzdată pe un perimetru de cinci șesimi din toată suprafața ei de drumurile a numeroase expediții. Dar uimitoarea descoperire făcută recent de Vilkițki a arătat că și în această regiune știința mal poate obține mari izbînzi. E necesar numai să ne îndreptăm eforturile spre un țel precis, folosind experiența tuturor predecesorilor noștri.

În prezent, expedițiile lui Sedov, Brusilov și Rusanov, care explorează Marea de Kara sau Marea Barentz, continuă opera glorioaselor expediții întreprinse de Proncișcev, Laptev, Dejnev, Behring în secolele XVII–XVIII și cercetările făcute de Wrangel și Middendorf în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în regiunile extremității nordice a Siberiei. În aceleași regiuni a ajuns și Vilkițki, care, firește, își va continua explorările. Eu nu am de gînd să-i fac concurență.

— Planurile mele, — urmă Truhanov după o scurtă pauză, — au în vedere o altă parte a Arcticii. Priviți această vastă pată albă aflată la nord de peninsula Ciukotka și de Alaska. Ea nu e brăzdată de nici o linie colorată. Prinsă între ghețuri, „Jeannette”, care a avut o soartă atît de tragică, a trecut la sud de această pată. Ultimele expediții ale lui Sverdrup și Amundsen au acționat mai spre est, printre insulele arhipelagului Americii de Nord.

În perimetrul acestei pete există probabil un teritoriu necunoscut încă, sau o insulă uriașă, nu mai mică decît jumătate din Groenlanda. Sau poate că aici se află un întreg arhipelag. Priviți la extremitatea estică a acestei pete. Aici este indicat un teritoriu, a cărui existență este problematică și pe care l-a văzut de departe Brooker. La extremitatea sudică se află Țara lui Keenan. Nansen crede că în această regiune a Oceanului Înghețat de Nord nu există o porțiune întinsă de uscat;